Ne loveste ca o Fata Morgana in moalele capului acest oximoron. Unde gasim racoarea zilele acestea, noptile acestea, diminetile acestea? Dupa ce am reflectat indelung la aceasta intrebare in timp ce mi se imperecheau picioarele cu asfaltul (nu intr-un tango) si capul imi ardea ca sub povara unei descoperiri nastrusnice de premiul Nobel, am gasit raspunsul: in fantasma, desigur. Pai nu este pacat de la Dumnezeu sa nu te prinda canicula in port la Saint-Tropez in timp ce briza iti mangaie obrazul? Pe plaja in Sardinia unde marea susura italieneste "dime cuando, cuando, cuando", pe insula Rhodos unde bronzul are culoarea maslinilor, in Monte Carlo unde aerul are un gust princiar sau la Barcelona unde vantul adie in pasi de flamenco?
De ce nu riscam un passo doble pentru o racoare transatlantica? Pentru ca nu stim cat ne tin baierele liberei asociatii si n-am vrea sa ne abata din neatentie prin Africa sa ne prajim si mai tare. Visand cu ochii larg inchisi cum spunea stimatul Stanley Kubrick, ne trezim ca facem surf doar pe picaturile produse de milostivele stropitori orasenesti. O clipita, doar cat sa nu faci insolatie.
Dar racoarea autohtona invelita in mucuri de tigara si pahare goale de plastic, in stiuleti de porumb cheliti de dintii ageri si in coji de seminte purtatoare de ADN? Nu, din respect pentru micul dejun, sa fantasmam estetic. Sa facem o baie, dar s-o facem cum se cuvine, sub ochii carabinierilor in Fontana d'Amore din Roma, mult mai cunoscuta sub numele ei de fata Di Trevi.
Asa cum ne invata Kirsten Bell in filmul When in Rome care insa plateste scump gestul de a-si fi bagat picioarele in fantana altora. Toate drumurile duc la Roma si iata si fantasma tot acolo ne-a adus. Roma este un paradox: este caniculara, dar in miezul caniculei exista mereu un strop de racoare. L'amore vero ha un vero sapore.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu