Desteptarea la viata a Mioritei

Balada reprezentativa a transhumantei spirituale a poporului roman, unul transcendental prin definitie, Miorita a cantat si a descantat dintotdeauna o atitudine de pasivitatea interioara si resemnare exterioara, compensata insa prin trufia narcisica a acceptarii conditiei de victima. Avertizat de inocenta oita ca ceilalti doi ciobanasi i-au pus gand rau si vor sa-i faca de petrecanie, ciobanasul isi asuma conditia spirituala destinata pierii contrar oricarui simt de autoconservare. 

Sa spuneam ca ceea ce este relevant cultural pentru un popor, arta acestuia, este puternic impregnat in psihicul acestuia si rasuna in ecou de fiecare data cand atingem acea coarda sensibila. Mai mult, 45 de ani de dictatura au finisat pana aproape de nebunie ideea ca altul se ocupa de tot, este stapan peste viata ta din afara, dar si peste cea dinauntru. Mintea ta, ochii tai, gandurile tale, glasul tau, corpul tau ii apartin si la cererea lui se supune oricarui oprobiu sau oricarei solicitari masochiste. 

Fuga in fantezia unei inmiresmate uniuni maritale cu stelele si luna nu poate decat un refuz al luptei pentru viata. Demnitatea acceptarii unui destin fatidic, predeterminat, nu poate fi decat un act de suicid. Injosirea libertatii de viata in fata unei libertati in moarte nu poate fi decat o renuntare. 

Am asistat insa ieri la un fenomen social de proportii. Dupa ani lungi de pasivitate, resemnare, dezinvestire, dezradacinare, oamenii s-au regasit pe ei insisi, si-au regasit apartenenta, cultura, dorinta de a-si exprima opinia si m-ai ales si-au regasit libertatea de a alege ei insisi si nu de a primi ceea ce urma sa vina pur si simplu.

Dupa o lupta plina de violenta prin lipsa oricarui continut, o lupta goala, oamenii au venit si au pus ceva inauntru, au umplut golul care s-a adancit in ultimii ai. Au pus speranta, furie, incredere, dorinta, bucurie, indignare. Au pus cuvinte, au pus urale, au ridicat bratele, au format cozi lungi si au asteptat cu rabdare. 

Sa fie in sfarsit momentul trecerii de la imaginea narcisicului pervers care se pune in slujba puterii pentru propria confirmare? Sa fie acesta in sfarsit momentul asumarii libertatii, care presupune ea insasi o atitudine activa, o reflectie continua, o gandire flexibila, si mai ales o identitate? 

Si cel mai interesant este ca cei care au dat impulsul acestei miscari de renastere sunt cei care au devenit straini prin debarcarea lor, care si-au parasit tara, care si-au abandonat cultura aparent. Se pare ca nu este chiar asa. Se pare ca nu spatiul unde traim ne defineste, ci ceea ce purtam inauntrul nostru. Oriunde am fi, daca stim cine suntem, ne putem exprima in adevar si in certitudinea ideilor noastre. 

Ramane un singur lucru dificil: asumarea libertatii este foarte grea. "Most people do not really want freedom, because freedom involves responsibility, and most people are frightened of responsibility." Sigmund Freud

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tirania gurii flamande

Nu este pentru prima oara cand aud ca angajatii unui celebru lant de clinici medicale din Bucuresti (si nu numai probabil) sunt supusi unor abuzuri greu de imaginat. Insa ce m-a suprins este faptul ca desi abuzul este din ce in ce mai mare, nu exista nici o reactie vehementa din partea celor umiliti constant. Pe scurt, ca sa va faceti o imagine mai clara, acesti angajati lucreaza si cate 11 sau 14 ore, timp in care au o singura pauza de 10 minute. In rest nu au voie la toaleta, nu au voie sa manance, nu au voie sa se miste. In fata lor este permisa doar prezenta unui pahar cu apa, care daca se goleste, nu se stie exact cum poate fi umplut la loc din moment ce nu pot parasi spatiul unde isi desfasoara activitatea. Angajatele de la receptie trebuie sa fie in permanenta aranjate, machiate, rujate si cu zambetul pe buze. In plus, in urma ultimei reglementari interne, ele nu mai au scaune si trebuie sa stea in picioare pe durata intregii ture de lucru. Atitudinea superiorilor este una de continua injosire si umilire, iar daca ceva nu merge asa cum ar trebui este vina angajatilor. Acestia nu fac nimic bine, nu merita nimic bun, nici macar sa stea jos, sa bea apa sau sa manance. Lunar, pleaca foarte multi angajati in urma stressu-ului imens la care sunt supusi. Cei mai multi au diferite probleme de sanatate, de la dureri de spate, de picioare, caderea parului, scadere in greutate, etc. Angajatii sunt supusi in mod constant la tot felul de evaluari unde trebuie sa retina cantitati uriase de informatie, iar la prima greseala sunt dati afara. 

Cum functioneaza un astfel de sistem cu mare succes?  Caci lantul este extrem de prolific. Metaforic vorbind, un astfel de sistem este precum o gura flamanda. Are capacitatea de a atrage napastuiti si de a-i seduce prin dorinta de a-i gazdui intr-o casa de vis. O data intrati insa in incinta acestei guri flamande, cei multi plini de speranta unui viitor mai bun se vor trezi intr-o casa a groazei unde domneste teroarea. Abuzul se bazeaza pe devalorizarea fiintei umane, celula cu celula, atom cu atom, pana cand insusi individul se considera un nimic. Pana cand el insusi devine recunoscator pentru niste firimituri si constient ca daca paraseste mana care il loveste, va muri de foame. Abuzul se bazeaza pe distrugerea sperantei, pe zdrobirea autonomiei si pe infrangerea oricarei libertati. Gandirea este incremenita, dorinta nu mai exista, speranta este moarta, iar zilele devin un cosmar ce se repeta la nesfarsit. 

Cum se iese dintr-un astfel de sistem? Foarte greu. Si inca si mai grea este recuperarea, pentru ca si cei care ies sunt sleiti de puteri si ingroziti de ceea ce va urma. 

Cum se face ca in anul 2014 acesti oameni nu se pot uni intr-o cauza comuna juridica pentru a cere socoteala angajatorului pentru abuzurile sale? Pentru ca frica a patruns pana in maduva oaselor anihiland orice drept la o viata decenta. Pentru ca teroarea a sters orice sansa de a gandi lucid si de a actiona in consecinta. Pentru ca 45 de ani de tiranie nu au pierit inca in interiorul nostru si ecoul lor ne face sa fim supusi, sa fim recunoscatori, sa fim loiali, sa fim urmasii dictatorului. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina