Cele 60 de minute fantoma

Un weekend despre timp si despre scurgerea lui. Inainte si inapoi, pe verticala si pe orizontala, in spirala sau in cerc. Mai suntem cum eram acum 10 ani? Mai vrem sa mai fim? Stim cine suntem acum? Este aceasta viata pe care ne-am imaginat-o pentru noi?

Timpul este crud. Nu pare a mai fi avut rabdare inca dinainte de a ne naste noi. Timpul este expresia pura a metafizicii. Einstein spunea ca timpul este relativ. Si ca poti avea absolut tot ceea ce iti doresti, cu conditia sa fii curios. Sa-ti bagi nasul in oalele timpului pare a fi ceva necesar. Nu poti privi nepasator la deja clasicul fugit irreparabile tempus. Este nevoie sa iti pui amprenta. Sa iti adancesti urmele picioarelor ca si cum ar fi ciment. Si sa te agati de acele cadranului care nu se opreste niciodata. Si sa spui: pe aici am trecut eu, nimeni nu va sterge urmele mele, nu va nega exista mea. Nici macar eu insumi.

Ce se intampla cu lumina cand totul se scufunda in intuneric? Este posibil ca pentru a vedea mai bine scena sa avem nevoie de putina obscuritate, de un pic de umbra in care sa ne putem dezlantui, sa ne putem sopti dorintele, in speranta ca un cor de voci ca un plaman puternic le va face auzite. 

Cateva impresii din acest weekend: o anticipare a unui aprilie inmiresmat, dar ca un ecou prelung din Parisul anului 1940. Un timp care si-a scrijelit cu sange istoria si care este mereu ispitit sa o scoata de la naftalina vietii. 

Un timp al povestii, inspirat insa din cea mai dura realitate, Saving mr. Banks (regia John Lee Hancock, 2013), o dezvaluire a travaliului creator care isi extrage seva din mucegaiuri si dureri. Un film foarte frumos care ne arata cum avem libertatea de a viziona la nesfarsit aceeasi scena sau putem in sfarsit scrie una noua. 

One Man Show, nimeni altul decat Horia Brenciu si arta de a tine timpul pe loc pret de cateva ore. De a aluneca de la Jason Derulo la Frank Sinatra si de a inalta o rugaciune din adancul a 8000 de suflete. Cica, un cutremur, singurul moment in care timpul se misca. Apropo de a misca timpul din loc, mi-am adus aminte ca nici macar magia nu include posibilitatea de a schimba trecutul. Ceea ce a fost facut e bun facut.

Si o enigma: 60 de minute au disparut pur si simplu. Presimt ca le vom primi inapoi. Insa atunci deja nu vom mai sti ce sa facem cu ele. Caci pierderea lor ne va fi durut deja prea tare.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Despre rau numai de bine

Am citit de curand un editorial scris de Alexandre Lacroix, redactorul sef al revistei Philosophie Magazine, care mi-a atras atentia prin ceva foarte rar. Si anume, a aduce in zilele noastre, pe limba noastra, in spatiul nostru, vechile oranduieli culturale, fondatoare de altfel pentru umanitate si spirit.

Era vorba despre reinterpretarea unui citat din Nietzsche, extrat din eseul Dincolo de Bine si de Rau,  in care a trai insemna a rani, a-l supune violentei pe celalalt, a-l oprima, a-i impune propriile dorinte, a-l asimila, a-l exploata. Plecand de la ideea de a nu lua totul adliteram, idee ce este menita sa protejeze de pericolul unei dogme cimentate (ceea ce s-a intamplat si cu Biblia), autorul face o trecere foarte reusita catre zilele noastre si traduce in ceea ce consta constrangerea astazi. In a manca animale crescute in abator si ucise cu socuri electrice, gaini crescute in cutii, oua hranite cu hormoni, a-ti conserva cu orice pret locul in defavoarea altora, a intoarce capul de la suferinta de nenumarate ori, a renunta la iubiri nepotrivite si a inchide capitole din viata pentru a incepe altele, lasandu-i in urma pe cei ce au facut parte din ele, a respira aerul poluat, a fi hartuit zi de zi de oameni care vor ceva de la tine si de pertinente si asteptari care nu inceteaza sa curga. 

Alexander Lacroix incheie editorialul sau concluzionand ca Nietzsche nu incita pe nimeni sa devina un criminal, ci doar ne incurajeaza sa ne eliberam de demonul binelui.  

Morala al carei singur scop este sa pedepseasca va sfarsi prin a nu-si atinge scopul. Multi parinti ma intreaba care este cel mai bun mod in care sa-si pedepseasca copiii. Le spun mereu acelasi lucru: ajutandu-l sa inteleaga ce a gresit. Scopul moralei este sa tina raul sub control, sa nu-l lase sa se reverse, sa-si impuna controlul, sa-si reverse mania sau sadismul. Psihopatul este prin definitie lipsit de orice morala. 

Dar morala nu aboleste raul, ci ii permite existenta prin insasi chintesenta ei. Binele nu poate exista decat prin comparatie cu raul. Daca binele devine in absolut, atunci pierdem orice reper al ambivalentei si intram in psihoza. 

A percepe morala in sensul concret al literei inseamna a te supune unui proces lent de auto-distrugere. Daca ii vei intoarce la propriu si celalalt obraz dusmanului, s-ar putea sa ramai fara el. Dar poate daca i-ai impune putin respect, daca i-ai oglindi ceea ce ii lipseste cu desavarsire, lucrurile s-ar schimba putin. Daca ii vei da de fiecare data pomana mainii care cere, aceasta se va lipi de tine si va lua singura din buzunarul tau. Dar poate daca i-ai oferi o indrumare, atunci poate s-ar ajuta si singura. 

Sa nu ne pacalim ca singurul demon care ne sufoca este raul. Binele poate fi la fel de viclean. 

Pentru cei ce vor sa citeasca intregul editorial, il aveti aici 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Mozart si Hip-Hop-ul

Am audiat in weekend la Ateneul Roman un spectacol de orchestra sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal. Dintre bucatile interpretate, enumar Mozart (celebrul concert pentru doua piane si orchestra), Bethoveen, Elgar, Mahler. Prinsa de vartejul coardelor care apasau fiecare pedala a sufletului vrajit in ascultare si de atingerile degetelelor care mangaiau pianul, certandu-l pentru ca se supune cu atata blandete, am avut un gand. Nu era vorba de faptul ca nu am tras podul de la mal, asa cum l-a strafulgerat in toiul noptii angoasa pe Bacovia, ci ca ritmul muzicii clasice este acelasi cu al hip-hop-ului. 

S-ar regasi multi aici ofensati. Cum, de la ingerii care sublim se inalta o data cu arcusul viorii catre tavanul imbracat in arte, la pantalonii cu trei numere mai mari de pe strazile scandaloase si la lanturile groase care atarna pana in pamant? Acestea sunt doar forme, fondul ne intereseaza. Fiecare arta are codul ei vestimentar. Nu poti canta in frac daca esti in ploaie (cu exceptia lui Fred Astaire) si nu poti sa te tarasti in maini daca pe jos e marmura roz. 

Dar in cele din urma vibratia e aceeasi. Aceeasi cavalcada de sunete spuse pe nerasuflate de cuvinte. Aceasi respiratie tinuta pana la punctul culminant. Aceeasi durere sustinuta nota sau nota. Sau acelasi zambet ce apare pe alocuri, intre punct si virgula.

Si daca doua dintre cele mai diferite lucruri de pe pamantul acesta se aseamana, acest lucru se intampla pentru ca ele au acelasi creator: sufletul. Cand sufletul se sparge in bucati, atunci apare muzica. Calda, agale si resemnata. Furibunda, in ropot si razbunatoare. Indragostita, melancolica si inlacrimata. Bucatile se readuna dupa propria lor dorinta. Nimeni nu le poate dicta cum sa-si dea reply la zgomotul pe care l-au facut cand s-au spart in bucati. 

Hip-hop-ul este un strigat sfasietor menit sa rupa tacerea si sa puna cuvinte acolo unde este doar o rana mare. Eminem poate servi drept studiu de caz. Muzica lui Mozart, a lui Bethoveen and co este un semn de repaos al cuvintelor, dar o dezlantuire a sunetelor.

Se spune ca primele amintiri pe care le avem sunt audiogramele, adica reprezentari ale sunetelor pe care le-am auzit atunci cand eram in burta mamei. Sunetele ne-au pictat lumea intr-o prima imagine care nu era colorata, ci doar muzicala. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cancerul, dragostea mea

Parafrazand celebra Hiroshima, mon amour, cartea este scrisa de Mioara Grigore, mamica a cinci copii, trei fete si doi baieti, dintre care unul este diagnosticat cu sindrom Down. Autoarea are un cancer in stadiu terminal si a pornit in ultima aventura a vietii ei avand un deadline de 3 luni pe care l-a surclasat de mai multe ori. 

Incercand sa se refere la ceea ce a pus pe hartie, autoarea a spus ca nu se simte demna de a fi numita o scriitoare, ci mai degraba cartea este rodul unei marturisiri. Atunci cand moartea pandeste la colt ne simtim datori sa lasam o mostenire, sa spunem cine am fost si care este povestea noastra. Cum ne-am luptat si cand am inteles ca vom fi biruiti, unde se termina speranta si incepe disperarea, cand urlam de tristete si cand tacerea ne sparge timpanul cu ecoul ei mortifer.

Cartea nu este o declaratie de dragoste adusa unei boli ucigase asa cum ar parea la prima vedere. Ci este o declaratie de razboi, si anume acela de a-ti asuma ceea ce afli despre tine si de a incerca sa intelegi ce ti se intampla. Singura lupta pe care o ducem nu este impotriva nimanui altul decat noi insine. In mod paradoxal, cancerul se naste din noi insine. Mai intai este o soapta, apoi un murmur, apoi un ecou neintrerupt si dupa ce capata voce devine asurzitor. 

Ineputul este aidoma sfarsitului, doar ca este despartit de niste ani buni. "Tin minte si acum: cadeam, cadeam si nu ma mai opream, si parca insasi viata mea parea o imensa si nesfarsita cadere. Aveam sapte ani." Si daca atunci ceva a oprit caderea, peste ani ea va fi reluata cu o forta greu de rapus. Viata este  perseverenta cand vine vorba de momente cruciale. Atunci cand avem de ales daca oferim increderea netagaduita puterii de a trai cu orice pret sau daca acceptam viata ca pe o slabiciune ce va fi erodata putin cate putin, incepand cu profunzimile corpului nostru. Se spune despre cancer ca el este psihoza corpului. Psihoza este acea boala care ne departeaza incet incet de realitate pana la momentul cand pierdem orice contact cu ceea ce ne definea. Cancerul este acea boala care ne departeaza incet incet de viata pana la momentul cant pierdem orice contact cu ceea ce ne dadea viata. 

Cartea este scrisa cu naturalete, simplitate, dar si cu un realism covarsitor. Are o doza generoasa de umor si un manifest autentic al credintei autoarei in Dumnezeu. In nici o clipa nu este un abandon al profanului pentru a propavadui sacrul. Ci doar speranta ca acela va fi atins macar cu un deget, in timp ce tot restul se zbate in profan. 

Va invit sa cititi aceasta carte tulburatoare. Ea nu este un manifest al mortii, ci un ultim omagiu adus vietii.

Pe maine dimineata asadar,

Tonight, we are young

M-a insotit aceasta melodie pe tot parcursul weekend-ului. Unul ca o palnie care te trimite sa luneci spre trecutul tau. Acolo unde ti-ai ingropat cele mai urate amintiri, cele mai adanci rani, cele mai grele momente, cei mai inspaimantatori scheleti. Dar si cele mai blande zambete, cele mai mari sperante, cele mai naive ganduri si o iubire adolescentina ce nu se va mai intoarce vreodata. O reflectie indelunga asupra felului in care ne afecteaza trecerea timpului, de ce acum nu mai suntem ca atunci si de ce atunci nu eram cum suntem acum.

Timpul este o oglinda in care te privesti si din cand in cand te recunosti sau nu. Poti fi de-a purerea tanar (Forever Young, un film foarte frumos ce tocmai mi-a sarit intre cuvintele insirate pe tastatura) sau zbarcit inca din tinerete. Ce sunt ridurile? O incrancenare de a nu accepta prezentul, de a idealiza trecutul si de a te teme de viitor. Si atunci cum functioneaza crema anti-aging? Facem pace cu trecutul, ii acceptam hibele si traim in prezent, fara a uita vreo clipa ca viitorul bate la usa. 

Sa notam cateva impresii ale acestui weekend: oameni care s-au adunat si si-au pus laolalta gandurile, dar mai ales emotiile pentru a vorbi despre cum si-au imaginat viata si cum este ea acum. Despre cum au pierdut un vis si incearca sa construiasca altul. Un om dintre acesti oameni care se afla la granita dintre viata si moarte si totusi nu se opreste din a memora fiecare cuvant si a-l pune pe hartie sa-l citeasca si altii. Ceea ce unii ar putea numi o declaratie de dragoste socanta, eu am numit un razboi dus cu noblete. Viata nu va castiga niciodata in fata mortii, dar nici nu va pierde fara a-si fi lasat mostenirea.

O avalansa de note muzicale, Mozart, Beethoven, Mahler, Elgar. O serenada sfasietoare si o poveste de dragoste intre doua piane pazite indeaproape de arcusuri nervoase, dar gratioase. O poveste intr-un singur glas. Orchestrele imi aduc mereu aminte de filmul Le concert, o epopee a visului pierdut si regasit multi ani mai tarziu. 

O avalansa de carti din care doar cateva au ajuns intr-o noua incinta. Cateva incitante fiecare in felul lor: Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani, Melissa Paranello, Noua dezordine amoroasa a lui Pascal Bruckner si Aprilie in Paris, Michael Wallner. Voi reveni cu impresii.

Si nu in ultimul rand, o avalansa de amintiri, toate incolacite in jurul cifrei 18.

Sa inchei cum am inceput si anume cu cuvintele Lanei del Rey:

Will you still love me when I'm no longer young and beautiful? /Will you still love me when I've got nothing but my aching soul? /I know you will, I know you will /I know that you will /Will you still love me when I'm no longer beautiful?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Cele 21 de grame ale unui suflet

Astazi este Ziua Mondiala a Sindromului Down. Acesta este o disfunctionalitate cromozomiala care presupune aparitia unui cromozom suplimentar. In prezent, in Romania, exista aproximativ 30.000 de persoane care sufera de acest sindrom.

Viata are propriul ei curs si ne aduce aproape de ceea ce simtim ca am putea cunoaste, de ceea ce intuim ca am putea iubi, de ceea ce stim ca putem gandi. Nimeni nu se asteapta ca viata sa-i ofer in dar un cromozom suplimentar. Acesta atarna greu, atat de greu la inceput incat totul pare ca se va rupe. Este echivalentul unui cataclism genetic care va modifica pentru totdeauna sensul si scopul unei familii. A primi ceva in plus poate fi o drama care nu se va sfarsi niciodata pentru ca pretul platit va fi cerut cu insistenta zi de zi.

Dar in mod extraordinar, ceea ce mi-a venit azi in minte a fost o intrebare dintr-un film celebru la vremea lui, 21 de grame, care suna in felul urmator: Cat cantareste un suflet? 

M-am intrebat si eu astazi cat cantareste un suflet cu 21 de cromozomi? Care sunt dorintele sale, care sunt nevoile sale? 

Un astfel de suflet iubeste la fel, zambeste la fel, atinge cuvintele cu aceeasi delicatete sau duritate. Se supara pe viata cu acelasi naduf, isi canta bucuria cu aceeasi placere, se mira cand nu stie despre ce vorba si se incrunta cand nu are sens ceea ce vede. Are aceeasi dorinta de a cunoaste lumea, de a da mana cu cel care i-o intinde, de a-l lua in brate pe cel de langa el, de a imparti ceea ce are sau de a pretinde ceea ce-i lipseste. 

Si atunci ce este diferit? Absenta unui cromozom in minus? Nu. Ceea ce se transpune intr-o diferenta este modul in care va percepe lumea, din pielea celui ce este impovarat de un surplus pe care nu l-a cerut niciodata, dar care va ramane al lui pentru totdeauna. 21 pare o cifra a hazardului, dar ea confera o indentitate, confera o viata, confera o istorie. 

Sindromul Down este un supliment. Dar acest supliment nu se constituie ca un obstacol al vietii, ci ca un pariu cu aceasta pentru a se regasi acolo unde s-a pierdut, pentru a se retese acolo unde s-a rupt, pentru a construi un alt destin acolo unde verdictul era implacabil.

Chiar si un suflet cu un cromozom  in plus cantareste  exact la fel ca celelalte suflete. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Nebanuite sunt caile depresiei

Citeam ieri un articol din revista Esquire scris de Stephen Marche care dezbatea evolutia sexualitatii in cinematografie si apropierea din ce in ce mai vadita de pornografie. Erau alese doua filme care sa sublinieze aceasta idee: La vie d'Adele si Nymphomaniac. Recunosc cu sinceritate ca nu am vazut decat partial pe primul, care fiind foarte lung m-a plictisit teribil si chiar m-a adormit pe alocuri. In ceea ce-l priveste pe cel de-al doilea, am simtit o intoxicatie din partea mediatizarii excesive, motiv pentru care nu a intrat inca in raza mea vizuala.

Revenind insa la Viata Adelei, filmul are subtitlul Albastru este cea mai calda culoare. Prezentat ca un film de dragoste mistuitor, ca o pasiune intre doua femei, care sparge bariere si darama prejudecati, presarat cu scene de o sexualitate extrema, fara nici un dubiu din sfera pornografiei, el ramane in cele din urma povestea unei depresii. 

O suferinta adanca care se intensifica prin prisma unei legaturi profunde, dar dureroase. Filmul este expresia tacerii care urla prin sexualitate si care se zvarcoleste prin intermediul unor trupuri goale. Nu are nimic fericit, este doar o continua agonie, insasi scenele sexuale fiind mult prea incarcate de angoasa si de devorare pentru a construi o relatie a prezentului si nu doar a relua umbre ale trecutului.

In fapt, albastrul este o culoare rece, asa cum sunt si sufletele celor doua protagoniste. Incalzite artificial de o sexualitate intensa, ele nu fac decat sa releve si mai atroce duritatea suferintei pe care o traiesc. 

Articolul se intreba daca introducerea pornografiei in arta cinematografica de masa este o incercare a ne reapropia de erotic, de intim, de privat, iar concluzia era una foarte valoroasa: 

"Dar noul erotic nu va fi regasit in filme focusate pe pornografic precum Blue sau Nymphomaniac. Va fi regasit cat mai departe posibil de pornografie. Ar putea fi chiar acoperit de haine."

Putem gandi deci despre aceasta avalansa de sexualitate ca nu este altceva decat un paravan al depresiei, o incercare disperata de a ascunde suferinta care a macinat pana la oase sufletul si care a creat o mizerie de neimaginat mintii. O iluzie prematur spulberata ca a experimenta senzatii nu alina durerea, nu stinge angoasa, nu risipeste confuzia. 

Poate ca ceea ce cautam la celalalt nu este trupul lui, ci cuvantul.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

.

Norocul suna intotdeauna de trei ori

Desi o vreme a fost la moda a doua sansa, acum se spune ca abia a treia oara este cu noroc. Cele doua nu par a fi compatibile. A doua sansa e de inteles, ai dat-o in bara prima data si mai incerci inca o data. Ca e vorba de a intra la facultate, ca e vorba de casatorie, ca e vorba de a-ti schimba jobul sau de incercarea de a fi parinti, un esec este digerabil. Insa doua, doar ca sa incerci si a treia oara, par de neconceput.

Si cu toate astea mintea noastra nu tolereaza bine deadline-urile si nici nu raspunde pozitiv la amenintarile extreme. Ideea ca este ultima oara cand poti face ceva si daca nu il faci bine s-ar terminat, este una foarte nociva pentru psihic. 

In principiu, ideea ca in viata ai o singura sansa sa reusesti provine din faptul ca te nasti o singura data. Confuzia apare la momentul la care uiti sa afli si ca de cand te nasti si pana mori e drum lung, presarat cu multe incercari. Asa apar inca din copilarie ideile cum ca daca ai ratat gradinita s-a terminat, cum ca daca ai fentat scoala nu prea mai ai de ales, cum ca daca n-ai pus piciorul in facultatea viselor familiei, viata ta s-a cam incheiat.

Ceea ce asteapta ceilalti de la noi se numesc idealuri. Ele se nasc atunci cand propriile lor vise s-au spulberat pentru ca viata nu a fost blanda cu ele. Pentru ca nu pot renunta la ele, pierderea doare cumplit si produce hemoragii narcisice imposibil de alinat, atunci le transmit altora. Si ei le primesc nu ca pe o speranta, ci ca pe o datorie.Pe care incearca din rasputeri sa o saboteze. Si sa o duca la bun sfarsit. Pentru ca sa isi poata cere dreptul de a avea in sfarsit si propriile vise.

Toata viata noastra este o alegere. Toate drumurile sunt supuse transformarii. Nici o decizie nu este o inchisoare. Nici un vis nu este o pedepsa. Nici un ideal nu este o boala cronica.

Daca simtim ca am gresit, o luam de la capat. Daca simtim ca nu este bine, ne oprim si reflectam. Daca simtim ca propriul nostru vis s-a instrainat de noi, cautam altul. 

Dar mai ales daca simtim ca a doua sansa nu a fost suficienta, incercam si a treia oara. Breakfast at Tiffany's este o carte minunata pentru a intelege ca viata uneori este exact asa cum ar trebui sa fie. 

Pe maine dimineata,

Cristina 

Mistretul care a inghitit iubirea

Nimic nu este ferit de sabia lui Damocles. Oricat de rapid ai fi, de alunecos, de descurcaret. Weekend-ul acesta a fost despre cum se strecoara iubirea pentru a nu da nas in nas cu maretia propriului destin tragic. Se spune o vorba: capul plecat sabia nu-l taie. Dar nici nu va vedea niciodata cerul. Asa ca a indraznit sa ridice ochii si sa isi inalte capul. Si a vazut-o pe Venus. Ce a urmat a fost o inlantuire de fapte din firesc, dar cu o incheiere din condeiul absurdului. Nu iubirea l-a ucis pe Adonis. Nu pasiunea l-a mistuit pe cel indragostit cu toata fiinta lui. Ci un mistret. 

O sa va intrebati ce cauta un mistret in toata povestea asta. Si de ce Adonis nu a ramas sa se hraneasca cu iubire, sa se inseteze de asteptare si apoi sa isi revendice dorinta. Pentru ca a plecat la vanatoare. Pentru ca nu a putut suporta un sentiment intreg si a trebuit sa il sparga in bucatele si sa le vaneze una cate una pana cand viata sa s-a oprit prematur. Si a murit.

Reactia lui Venus: un blestem picurat in inima tuturor celor care si-ar mai putea imagina vreodata ca exista happely ever after. Toti cei ce iubiti, sa nu aveti vreodata parte de iubire. Celebrul sa moara si capra vecinului.

Dar este o iluzie ca inmultirea in proportie geometrica a suferintei produce alinare. Ceea ce rezulta este o alianta a urii care in cele din urma te lasa in bezna. Una atat de neagra incat nici nu mai conteaza daca esti pierdut in abis sau este cineva langa tine. Fiecare destin isi are mistretul lui. 

Sa ma notam cateva impresii din weekend.

Venus si Adonis dupa Shakespeare la Teatrul Mignon. Nu stiu cum si-a imaginat distinsul domn punerea in scena a operelor sale in anul 2014, dar aici era o salicica mica, cu scaune din catifea rosie pe o parte si alta, o domnisoara care interpreta pe rand si pe Adonis si pe Venus, transpusa in dedublarea sexelor si in trairea amorului si un domn cocotat pe o schela care canta la chitara si o acompania pe domnisoara. Innamorata pana peste cap, domnisoara sfarseste dupa o noapte petrecuta cu Adonis intr-un leagan bataindu-se ordonat. Apoi Adonis pleaca la vanatoare si este ucis un mistret. Domnisoara este distrusa, tuna si fulgera si conchide ca totul s-a sfarsit. Pentru toti. 

O atingere simpla si o casatorie de scurta durata intre biscuiti, branza si capsuni. S-au iubit la nebunie doar pentru a se distruge reciproc. O sarbatoare a unui sfant pe care il sfintim desi nu il cunoastem, dar ne multumim cu faptul ca este un protector al cuiva, pe undeva. O poveste cu piper si completarea nimerita ar fi ciocolata. O nenorocire imposibil de evitat in Crimeea. Nimeni nu poate alege in locul nostru cum se scrie istoria. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Chineza privirii noastre

Stiati ca si ochii pot vorbi limbi straine? De neinteles, de nesuportat, de nedigerat. Care este simtul pe care il folosim aproape fara incetare? Vazul. Cat e ziua de lunga, cu sau fara voia noastra, ochiul priveste. Raspunde cu un zambet, se stramba, se ingrozeste sau de dezgusta. 

Ce se intampla insa atunci cand vedem lucruri pe care nu le intelegem, oameni pe care nu ii putem categorisi, gesturi care ne sunt straine? Oameni care ne pun la incercare privirea oferindu-i o ecuatie necunoscuta, care ne zambesc din spatele unor chipuri pe care nu le recunoastem, care ne fac cu mana din spatele unei neputinte pe care nu o putem imagina?

Oameni care au un handicap. Recunosc ca intotdeauna m-au fascinat cuvintele. Le-am cautat mereu inteles, chiar si cand dictionarul mi-a declarat sah mat. Nu am inteles niciodata cum s-ar defini handicapul si in ce ar consta el de fapt. Si atunci a trebuit sa imi dau propria definitie.

Ceea ce se abate de la privirea de zi cu zi si opreste pentru o clipa mersul firesc al ochilor nostri. Ceea ce nu corespunde cu asteptarile noastre si ne trezeste spaima pentru ca nu ne putem imagina altfel decat standard. Ceea ce obliga mintea noastra sa nu proceseze pe banda ca la uzina, ci sa produca idei noi. Si mai ales sentimente noi.

Mila? Dispret? Teama? Dezgust? Nu. Sentimentele la care ma refer eu se invart in jurul dorintei de a cunoaste, de a simti, de a intelege. Cum cineva este altfel si totusi ramane la fel ca noi toti.

Am pierdut cu totii darul de a cauta in diferente ceea ce ne aseamana. De a cauta in celalalt ceva ce gasim si la noi. De a-l regasi pe celalalt. Am pierdut cu totii empatia. Si astfel ne-am pierdut si pe noi.

Privim, dar privirea este goala. Graim, dar chineza privirii noastre il indeparteaza pe celalalt. Simtim, dar simtirea noastra este codata. 

Ne traduce cineva cine suntem si ce mai vrem de la noi?

Va invit sa veniti la o intalnire in care sa cunoasteti oameni. De toate felurile. In care privirile noastre sa se regaseasca vorbind aceeasi limba. Pe 21 martie, ora 16.00, la hotelul Double Tree by Hilton, la evenimentul organizat de Asociatia Angels Down Friends, cu ocazia Zilei Mondiale a Sindromului Down.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Mutatia genetica a fericirii

Pentru ca eram in actul creatiei unor clatite, am ascultat o emisiune de seara la radio. Pe numele ei de scena, Microfonistii, emisiunea intervieva o sumedenie de guri dornice sa sopteasca in microfon ce i-a facut ultima oara fericiti. Despre fericire s-a tot scris de la Augustin incoace. Si nu se va termina prea curand. Dar aceasta introspectie era pasagera si chiar deloc serioasa si pusa pe filosofisme. Moderatorii, denumiti in mod caricatural sau nu, Nono si Cabral (sincer, mi-am adus aminte de Lolek si Bolek, pour les connaisseurs), incercau din rasputeri sa obtina elixirul verbal al fericirii. Oamenii care intrau in direct ii nedumereau insa: m-a facut fericit ca a iesit mama din spital, ca fratele meu nu mai e bolnav, ca am terminat ratele la banca, etc. O prima speranta licareste atunci cand un domn afirma cu incredere: cand m-am combinat. Cand te-ai ce? repeta domnii de la microfon. Pai nu se spune asa domnule, ca femeilor le place sa vorbesti frumos. Cand ai intrat intr-o relatie, se spune. Nu, nu, ca eu doar m-am combinat. Si piuitul telefonului distruge subit iluzia unui potential. Intr-un final un domn se apropie de idealul moderatorilor. Ultima oara m-am simtit fericit cand am baut cafeaua alaturi de persoana iubita dimineata. Aaa, asaaa, si domnii forteaza nota. Si ce anume te-a facut fericit inainte sa bei cafeaua dis de dimineata, ia spune-ne si noua? Nu pot, raspunde domnul sec, nu este inca doisprezece noaptea si nu avem voie. Si cam atat. Au ramas cu buza umflata de izvoarele fericirii ce rasareau de oriunde mai putin din sursa clasica.

Ce s-a intamplat cu fericirea? Cum a ajuns ea in spitale, banci, masini, rate, case si boli? 

Sa ne imaginam ca locuim intr-o cladire. Intr-un apartament spatios. Si in fiecare dimineata ne gandim cum sa asortam cromatica draperiei cu cristalul lampadarului din hol. Si capacul de la toaleta cu presul de la intrare. Si farfuriile de vineri seara cu paharele de micul dejun de duminica dimineata. Dar daca intr-o zi un cutremur clatina cladirea din temelia ei si peretii se prabusesc peste noi facand una cu pamantul tot ce aveam in casa, atunci ne vom petrece multe dimineti adunand moloz, multumind ca suntem in viata, tremurand la fiecare zgaltaitura si zidind caramida cu caramida o casa noua din chirpici. 

Nimeni nu se poate gandi la fineturi, cand duce lipsuri de baza. Cand siguranta este in pericol, singura fericire este sa te simti protejat. Si de obicei acest lucru exclude alte pretentii sau dorinte de lux. Insa asta e o treaba care se aranjeaza in copilaria timpurie. Cum am ajuns sa o retraim in plina maturitate?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Decaderea din paradis

Intr-o zi oarecare paradisul s-a preschimbat in lume ordinara. Mieii si leii nu s-au mai gudurat pe malul apei, ci s-au sfasiat de-a dreptul. Verdele s-a stins si a prins un maroniu rece, florile s-au ofilit si aerul a capatat un suflu deprimat. Cu alte cuvinte, lumea s-a intors la normal.

O ceata groasa s-a ridicat de pe minte si constiinta si-a intrat in drepturi. I-a facut morala dorintei si a pedepsit-o cu vinovatia. Diferenta intre ceata si vant este ca, in timp ce prima cultiva misterul, cel de-al doilea spulbera iluzia. Ridica praful de acolo de unde nici nu stiai ca era, iti arunca frunze in ochi, la care altfel nici nu te-ai fi uitat, te face sa fii atent pe unde mergi, desi din obisnuinta ai fi pasit cu inertie.

Dar cum se instalase paradisul? Atunci cand lumea ordinara si-a saturat posibilitatile de satisfacere a conditiei de siguranta. Atunci cand nu a mai putut construi armonie perfecta si nu a mai putut gratifica narcisismul insetat. Atunci cand nu a mai putut prelucra cerintele exigente ale unei instante morale inalte. Atunci cand conflictul a murit. 

Paradisul este la randul lui o distrugere. A ideii de ambivalenta. O viata goala de contradictii este asemenea mortii. O viata perfecta, simetrica, oranduita in acord cu tot condeiul biblic, moral, spiritual, organic este o utopie. 

Paradisul fusese doar o iluzie. Aceea ce nu putem trai in autoconservare. 

Si inevitabil imi vine in minte poezia lui Lucian Blaga, Paradis in destramare:

Portarul inaripat mai tine intins / un cotor de spada fara de flacari.

Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins.

Pretutindeni pe pajisti si pe ogor Serafimi cu parul nins

Inseteaza dupa adevar, dar apele din fantani refuza galetile lor.

Arand fara indemn cu pluguri de lemn, arhangheli se plang de greutatea aripelor.

Trece printre sori vecini porumbelul Sfantului Duh, cu pliscul stinge cele din urma lumini.

Noaptea ingerii goi zgribulind se culca in fan: vai mie vai tie,

paienjeni multi au umplut apa vie,odata vor putrezi si ingerii sub glie,

tarana va seca povestile din trupul trist.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Suferinta de viata, suferinta de moarte.

Un weekend  capricios, in care primavara nu isi face loc decat intr-un mod insidios. Lasa poate sa se inteleaga ca nici ea nu mai e ce a fost o data. Un weekend despre suferinta sub toate formele ei, dar mai ales despre raul care apare si dispare. Ceea ce uitam produce suferinta, insa forma ei de expresie este atat de diferita incat suntem ocupati sa tratam noul rau mai degraba decat sa ne amintim ce am uitat. Raul ne va convinge intotdeauna ca viata nu merita traita, ca suferinta este un dar si un dat fara de care nu ar exista viata. Dar cel mai viclean lucru la acest rau este ca el ascunde binele. Si o face cu atata iscusinta, incat chiar daca binelui ii ies degetele de la picioarele si urechile din ascunzatoare, poti sa juri ca nu vezi nimic.

Daca dam la o parte raul, adica ridicam refulatul in termeni mai dichisiti, atunci putem afla despre suferinta noastra autentica si despre calea catre vindecare. Uneori confundam viata si travaliul necesar vietii, cu un drum mortuar catre un sfarsit iminent. Uneori confundam furia care este plina de viata cu resemnarea si melancolia prabusirii fara fund. Alteori nu mai distingem daca respiratia noastra este vie si agitata sau este doar o inertie mecanica.

O dorinta de viata poate fi uneori atat de vinovata incat sa se deghizeze intr-un travaliu al mortii. Si nu ne mai ramane altceva de facut decat sa o desconspiram. 

Cateva impresii inghesuite in acest weekend. Despre o problema spinoasa, cea a masochismului, care nu vine niciodata singura, ci la pachet cu sadismul. Freud a avut rabdarea sa se preocupe de prima, in timp ce lui Melanie Klein i-a revenit a doua. Apropo de masochism, un film excelent despre originile sale este La Vénus à la fourrure (Venus invesmantata in blanuri, in regia lui Roman Polanski, 2013). 

Despre simturile gurii mereu gata sa devoreze cate ceva ce-i pica si o traditie cu pluralitate si grupalitate. Patruzeci si patru de mucenici convinsi sa se reintregeasca in doar opt si sa defileze cu mandrie prin fata privirii flamande. Continuam cu cifrele, douazeci si patru de primaveri frumoase si multe amintiri care incap toate intr-o legatura stransa de-a lungul timpului. Ceea ce ne uneste se tese fara intrerupere.

Despre o chestiune mai delicata, si anume simbolizarea sexualitatii in adolescenta si despre un adevar absolut. Adolescenta este perioada in care actul si cuvantul au nevoie de o noua uniune. Altfel, actul va da nastere unei mecanici, iar cuvantul unui haos. 

Si despre eterna cautare a lui Fat-Frumos, de data asta la un bal regizat de Serghei Prokofiev, in pasi de balet si cu deadline la miezul noptii. V-ati prins desigur ca este vorba de Cenusareasa. Cum stii ca ti-ai gasit dragostea in sfarsit? Dupa numarul de la pantof. Si inca ceva despre surorile Cenusaresei, si ele se straduiau in felul lor sa-si gaseasca dragostea. Doar ca aveau piciorul prea mare.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Omul sfinteste locul

Cand exista un vinovat, multumile se arunca furioase sa-l sfasie. El aduna intr-o clipa tot amarul, necazul, ura si nemultumirea multimii anonime. Sa fie decapitat, sa fie mazilit, sa fie supus rusinii publice, sa plateasca, sa putrezeasca in lantul pedepsei bine meritate. Cateva voci se ridica in apararea vinovatului. Sa fie iertat, sa-i fie sterse pacatele, este om si el. In plus, poate la viata lui a facut si bine. Multimea se supune unei schisme si incepe sa se ciocneasca in ideologii acide. 

Cum de se intampla asa? Datorita identificarii si proiectiei. Si daca vorbesc chineza am sa explic de indata. Identificarea presupune sa vedem in celalalt tot ceea ce exista si in noi, sa traim tot ceea ce traieste si el, sa confundam ideile noastre cu ale lui, idealurile noastre cu ale lui, destinul lui cu al nostru. Proiectia presupune sa aruncam in celalalt tot ceea ce nu ne place la noi, sa vedem la el bubele noastre cele mai puroioase, cosurile noastre cele mai negre si gandurile cele mai ascunse. Si in timp ce il impopotonam cu ele, noi sa ramanem puri si fideli eticii constiintei. 

Toate bune si frumoase. Urmam pilda sacrificiului crestin. Dar ea functioneaza doar daca cineva este in masura sa isi asume toate pacatele lumii. In cazul de fata, nici nu este cineva interesat sa fie mantuit si  sa se curete de pacate, nici altcineva sa care in spate toata povara tuturor. In acest caz este o problema de supravietuire. Fiecare incearca sa isi salveze pielea. 

Sa arunce primul cu piatra cel ce este fara de greseala s-a transformat rapid intr-o avalansa de sudalme a celor care s-au vazut dezveliti de pacate, doar pentru ca unul a fost condamnat pentru ele.

Sa ne imaginam ca o data cu uciderea cuiva, fie ea si doar publica (desi cea lui Ceausescu a fost reala) piere tot raul? Ca ne curata de toata viclenia, marsavia si dorinta de a face din bunul aproapelui, bunul nostru propriu? Putin probabil. 

Tot ceea ce exista in ceea ce detestam, exista si in noi. Si daca ne-am abtinut de la act, ceea ce este insasi definitia moralitatii, atunci sa pretuim valoarea simbolica a fantasmei si sa acceptam ca interiorul este plin de panze de paianjeni, in timp ce exteriorul este dat cu aghiasma si mir. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

E razboi in Crimeea

Mergeam pe strada zilele trecute si la un stop, in spatele meu aud o voce de copil spunand: E razboi in Crimeea. Ma intorc surprinsa si vad un copil care nu putea fi mai mare de 8-9 ani, cu o figura foarte serioasa, care ii spunea mamei sale aceste cuvinte. Mama, cu o privire absenta, nu parea a-l lua in seamna. Copilul repeta constant, la intervale regulate, aceleasi cuvinte. Enervata, mama, intr-un sfarsit se rasteste la el: vrei sa te opresti o data? Pur si simplu nu ma pot opri, i-a raspuns copilul. 

M-am intreba ce semnificatie aveau pentru copil acele cuvinte. Care i se oprisera in varful limbii si de al caror gust nu putea scapa. M-am intrebat unde le auzise si ce facuse mintea lui cu ele cand le absorbise, ce traducere le oferise. Se pare ca nici una, din moment ce apela la mama lui, singurul dictionar capabil sa i le traduca. Insa aceasta il ignora. 

De ce trecem nepasatori peste intrebarile copiilor? Pentru ca ne inspaimanta. Pentru ca trezesc la viata propriile noastre angoase, ne reamintesc de propriile noastre cosmaruri si de cat de mult timp ne-a luat sa le uitam. 

Spre deosebire de razboiul din Irak sau de cel din Afganistan, pe care le-am vazut la televizor si mintea noastra si-a creat propriile benzi de reprezentari animate, despre rusi stim pe viu, pe pielea noastra. O scurta trecere pe la bunici si un apel la memoria lor si se vor dezgropa amintiri cumplite, intiparite pe scoarta sufletului ingrozit. Pentru noi, razboiul este sinonim cu rusii. Care au pustiit, au infometat, au violat, au jefuit, au distrus o farama de umanitate ce mai ramasese in urma nazistilor. 

Ori, aceasta nu este o amintire pe care sa nu iti doresti in orice clipa sa o poti uita ca facand parte din istoria ta.

Vocea copilul ne ameninta  ca istoria se repeta pentru cei ce o dau uitarii. Ca cele ce nu se vorbesc se transforma in scheleti ascunsi in dulapuri care intr-o zi se deschid. Ca ceea ce nu le spunem copiilor, ne vor spune ei noua.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Putem trai fara Neamul Soimarestilor?

Un adolescent imi spunea: nu are nici o legatura cu mine ceea ce invat la scoala la limba romana. Eu am multe povesti de spus, dar sunt povesti de strada pe care nu le vrea nimeni. Nu ma regasesc pe mine in nimic din ceea ce se intampla la scoala.

Sa luam aminte, marile adevaruri apar din senin. In anul 2014, intr-o generatie digitala care straluceste tehnologic si zbarnaie intelectual, dar sufera cumplit sufleteste, scoala seamana cu o cutie de chibrituri. Niste chibrituri ingalbenite, ude, batute de vremuri grele si scapate ca prin minune. Care se aprind greu, se sting repede si chiar daca se aprind, nu mai foloseste nimeni soba. Toti au aragaz electric. 

Ce inseamna povesti de strada? Vagabondaj, tigari, bautura, droguri, delincventa? Uneori da, dar de cele mai multe ori nu. Inseamna realitatea trecuta prin propria simtire. Inseamna eroii de astazi, razboiul de astazi, iubirea asa cum e ea acum si lupta pentru supravietuire.

Dar nu erau toate astea si in Neamul Soimarestilor? Chiar mai nobile, mai pure, mai bine cristalizate. Foarte posibil, dar ambalajul nu se mai potriveste. Acesti copii nu recunosc nimic din ceea ce primesc si orbecaie prin timp si spatiu pana renunta. Cei care ar trebui sa le transmita acestor copii cum sa faca o punte intre ieri si azi, sunt aceeasi care ii condamna pentru strainatatea pe care o traiesc fata de ele. 

Si ne intoarcem la o intrebare foarte delicata. Ce este scoala? O institutie unde intri bou si iesi girafa cu ochelari? O cladire unde se cultiva neuronii si se imbogateste memoria? Un mormant imens al tuturor lucrurilor nepretuite ce nu trebuie uitate niciodata?

Scoala este locul schimbarii, al transformarii. Invatarea este o transmitere care ne permite apropierea realitatii si amenajarea ei interioara. Scoala are datoria sa se modeleze dupa epoci si ere, sa struneasca dorinte si sa construiasca increderea. Sa deschida perspective si sa incinga imaginatia.

Din punctul asta de vedere, scoala era mai moderna pe timpul Mariei Antoaneta. 

Ca sa raspund la propria mea intrebare, nu vad cum am mai putea trai cu Neamul Soimarestilor. Au nevoie de o noua poveste pentru a ne ajunge din urma. Daca nu cunoastem acele povesti de strada, vom ajunge niste straini fata de copiii nostri, nu ii vom mai recunoaste ca fiind o bucatica din noi si lucrul acesta ar putea deveni foarte periculos pentru tot ceea ce inseamna parentalitate. Ar putea insemna o alienare o legaturii, singura care mentine vie insemnatatea. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Desertaciunea de dupa Bing Bang

Un weekend despre vinovatie. De departe cel mai apasator sentiment, cel mai urat remediu contra placerii, cel mai hidos reziduu al trecutului intunecat, cel mai viclean unguent al sufletului. De obicei totul incepe de la a face ceva rau. Cu totii suntem rai la un moment dat si apoi suportam consecintele. Care ar consta din a nu mai merita vreodata bunatatea, iubirea, tandretea, generozitatea etc. Totul ar fi simplu daca nu ne-ar pune intr-un conflict ingrozitor cu noi insine. Poate ca nu meritam, dar ne dorim cu insetare. Si dorinta isi ascute coltii in contra vinovatiei, iar aceasta o impresoara pana cand nu mai poate respira. Este o lupta surda. Psihicul este atat de sensibil al vinovatie. Nu stiu daca asta ni se trage de la nesatul milenar al mesei totemice sau de la tragedia seculara a lui Oedip. 

Cu totii avem limite. Facem exact ceea ce putem, atat cat putem. Se putea si mai bine, se putea si mai rau. Dar ce este bun facut, asa ramane. Si iubirea are limite. Nici ea nu poate influenta destinul si nu poate vindeca orice. Nici ea nu se poate opune urii si negarii propriei existente. 

Ce ne poate scoate din conflict? Cuvantul. Dar nu acela care este in zgomotul lui la fel de mut ca filmele lui Charlie Chaplin. Ci acela care pe langa litere cuprinde si emotii. Cuvantul poate fi asemenea unui Bing Bang, o explozie de viata, putin ametitoare la inceput, un haos initial, dar apoi cu rabdarea necesara de a fi ordonat in mintea noastra. Sau poate fi desertaciunea desertaciunilor. un pustiu fara margini, o gura robotica ce se onduleaza dupa forma literelor. 

Sa notam cateva impresii din weekend. O prelegere despre adolescenta, despre acea perioada cand normalitatea se confunda cu patologia, cand strigatul de ajutor este vandalism, cand suferinta este lipsa de respect, cand cautarea si framantarile sunt delincvente, cand explorarea sexualitatii este pornografie. O concluzie de mare finete: fiinta umana este una bisexuala prin definitie. Dar ea are o mama si un tata, ceea ce ii permite sa aleaga o singura directie din cele doua deschise. 

O carte care parca s-a potrivit la fix peste tulburarea politica proaspata de la vecini. Robert Musil, Omul fara insusiri, un roman de referinta al secolului XX si una dintre capodoperele modernismului literar. Actiunea este plasata in Viena lui Freud si Schnitzler, in perioada imediat anterioara izbucnirii Primului Razboi Mondial.

Premiile Oscar si marea supriza care nu a fost de fapt nici o surpriza. Avem obiceiul de a ne aminti istoria, dar fara a pastra valoarea umana a fictiunii. Ci scufundandu-ne in forma ei cea mai bruta. Doisprezece ani de sclavie nu este un film despre cuvinte. Ci despre acte si despre infiorarea pe care o produce absenta elaborarii actelor. 

Nu uitam vizita delicata printre stropii de ploaie a unui manunchi de lalele, frezii, zambile si ghiocei. Timpul nu sta in loc niciodata. Nu ceea ce vedem pe fereastra ne spune unde si cand suntem. Ci ceea ce simtim inauntru. Si un voiajeur de departe cu un gand de basm ce va deveni realitate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Batatorul de covoare dintre blocuri

Ma gandeam zilele trecute ce inseamna performanta si cum ajung unii zei, iar altii anonimi la dus. La zei l-am putea aminti pe Michael Phelps, iar la anonimii toti vecinii, cei carora le place apa. 

Mi-am adus aminte de o fetita. Care valsa gratios prin labirintul unei cutii de chibrituri fara a fi auzit vreaodata Strauss. Care salta in varful picioruselor, fara a fi vazut vreodata o balerina si care confunda tenesii cu delicate incaltari ce te fac sa zbori. O fetita care privea lumea cu bucurie si curaj si se gandea ca intr-o zi o va cuceri. Ale carei aripi se deschideau larg si pamantul zburda sub picioarele ei pret de noua etaje. Si asta de mai multe ori pe zi. 

O fetita care a primit in dar un costum albastru ca apa senina a marii pe care nu o vazuse inca si nu se minunase de infinitul ei. Dar care il purta cu noblete zi si noapte, asteptand sa vina randul visului ei.

Si intr-o zi a primit cumplita veste. Visul ei era interzis, nu facea partea din lumea de zi cu zi, era prea snob si prea abstract. Nu cerea doar mainile sau mintea, ci cerea intregul suflet. Iar asta era cu desarvire un pacat de viata intr-o era a mortii inchipuite. 

Trista, abia stapandu-si lacrimile, fetita a iesit in fata blocului hidos ce se intinde pe zece etaje in sus si pe sase scari in lateral. O lume urata a privit-o ostil pentru prima data. Oameni grabiti, chipuri suspendate in tacere, ochi inghesuiti in incremenirea lor si suflete mici si chircite.Ce avea sa faca? Si-a privit costumul albastru, singura amintire care inca ii spunea povestea visului ei. 

Si a vazut o bara care pazea strazile pustii indiferent de anotimp. O bara chinuita si de Paste si de Craciun de nenumarate lovituri de covoare si de aburi imensi de praf. O bara care suporta cu stoicism placerile masochiste ale gospodaririi cetatenesti. Si a inteles imediat. Avea o sansa, una singura sa-si etaleze universului talentul magistral. S-a inclinat in fata barii respectuos, si-a frecat mainile cu praf de creta si a luat cu asalt batatorul de covoare si l-a mangaiat intr-o inlantuire de miscari armonioase menite sa-i cinsteasca visul. Apoi, intr-un ultim zbor, a aterizat in fata celui care o primite in bratele sale si si-a ridicat darz mainile in semn de victorie. Un public numeros, dar invizibil a aplaudat in urale. 

Visul nu mai era doar o iluzie. El devenise realitate. 

Atunci cand viata nu ne mai permite sa visam, sufletul nostru se stinge si traieste sugrumat pana cand intr-o zi va uita sa respire. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina