Mi-au picat deunazi ochii pe o poezioara. La prima vedere am intrezarit titlul: Ai grija frate, sora cum te-mbraci. Dornica sa vad la ce anume facea referire avertismentul, am cautat sa aprofundez lectura lirica. Versurile intr-o sonoritate infantila si o rima monotona, cautau cu indarjire acelasi gand:
Ai grijă frate soră cum te-mbraci:/
/:Căci rochiţa ta scurtată nu e binecuvântată
Ai grijă soră dragă cum te-mbraci:/
/:Ai grijă tu soră la pieptănat:/
/:Cu cocul făcut prea mare Nu se stă în adunare
Ai grijă tu soră la pieptănat:/
/:Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/
/:Căci pantofii cu toc cui
Nu-s pe placul Domnului
Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/
/:Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/
/:Cu păr lung şi favoriţi
Nu se stă la pocăiţi
Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/
/:Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/
/:Pentru limba ta odată
Vei fi tras la judecată
Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/
/:Ai grijă frate, soră un’ te duci:/
/:Căci la teatru şi la film
Nu este servici divin
Ai grijă frate, soră un-te duci:/
/:Ai grijă frate soră un-te uiţi:/
/:Căci venirea Sa pe nor
N-o vezi la televizor
Inerent, m-am intrebat care este legatura intre pantoful cu toc cui si placul Domnului?
Rezulta din aceasta poezioara un conflict vadit cu privire la un anume gen de estetica: fara toc cui, fusta scurta si coc la femei; fara par lung, favoriti si pantaloni evazati la barbati. Si o categorie unisex: televizorul. Care este insa legatura dintre acest lirism naiv si religie?
Tot ceea ce exprimam este mediat de inconstient si de trairile pe care le refulam pe tot parcursul vietii. Aici pare a fi vorba de un sentiment de invidie si de proclamarea, cu functie de compensare, a unui ideal. Dumnezeu isi iubeste numai anumiti copii, pe cei cuminti, care arata la fel si care nu contribuie cu nimic artificial la infrumusetarea si ingrijirea exteriorului, caci virtutea este ceea ce se afla la interior, adica sufletul. Daca daca exteriorul, adica trupul, este uratit, trist, apasat, neglijat, mohorat, sumbru, fara nici o vibratie plina de viata, atunci oare cum ar putea fi sufletul frumos, vesel, ingrijit, senin, curat?
Tot ceea ce exprimam este mediat de inconstient si de trairile pe care le refulam pe tot parcursul vietii. Aici pare a fi vorba de un sentiment de invidie si de proclamarea, cu functie de compensare, a unui ideal. Dumnezeu isi iubeste numai anumiti copii, pe cei cuminti, care arata la fel si care nu contribuie cu nimic artificial la infrumusetarea si ingrijirea exteriorului, caci virtutea este ceea ce se afla la interior, adica sufletul. Daca daca exteriorul, adica trupul, este uratit, trist, apasat, neglijat, mohorat, sumbru, fara nici o vibratie plina de viata, atunci oare cum ar putea fi sufletul frumos, vesel, ingrijit, senin, curat?
Cred ca orice credinta autentica are nevoie de un echilibru intre interior si exterior, intre suflet si minte, intre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce simtim de fapt. Clivajul nu face altceva decat sa ascunda adevarul sufletului si sa promoveze o ideologie preluata din afara noastra.
Imi aduc aminte din scoala de o profesoara de religie extrem de eleganta si de bine ingrijita, cu pantofi cu toc cui, dar cu o tinuta morala impecabila, neafectata de inaltimea tocului de la pantof, care spunea ca ceea ce este frumos si lui Dumnezu ii place. Nu vad cum l-ar putea supara pe Dumnezeu frumosul corpului, mai mult decat l-ar putea supara ura, rautatea, viclenia, ranchiuna etc.
Ai grija frate, sora si la ceea ce simti in interiorul tau, caci nu cred ca ar exista vreun Dumnezeu care sa doreasca sa ia prizonier sufletul. Libertatea este insasi esenta fiintei umane. Iar diferentele sunt cele care infrumuseteaza la infinit aceasta lume. Pentru a distinge intre bine si rau este nevoie sa gandim asupra unor lucruri cu propria noastra minte.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
