Pantofii cu cui si izgonirea din Rai

Mi-au picat deunazi ochii pe o poezioara. La prima vedere am intrezarit titlul: Ai grija frate, sora cum te-mbraci. Dornica sa vad la ce anume facea referire avertismentul, am cautat sa aprofundez lectura lirica. Versurile intr-o sonoritate infantila si o rima monotona, cautau cu indarjire acelasi gand:

Ai grijă frate soră cum te-mbraci:/

/:Căci rochiţa ta scurtată nu e binecuvântată

Ai grijă soră dragă cum te-mbraci:/

/:Ai grijă tu soră la pieptănat:/

/:Cu cocul făcut prea mare Nu se stă în adunare

Ai grijă tu soră la pieptănat:/

/:Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/

/:Căci pantofii cu toc cui

Nu-s pe placul Domnului

Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/

/:Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/

/:Cu păr lung şi favoriţi

Nu se stă la pocăiţi

Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/

/:Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/

/:Pentru limba ta odată

Vei fi tras la judecată

Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/

/:Ai grijă frate, soră un’ te duci:/

/:Căci la teatru şi la film

Nu este servici divin

Ai grijă frate, soră un-te duci:/

/:Ai grijă frate soră un-te uiţi:/

/:Căci venirea Sa pe nor

N-o vezi la televizor

Inerent, m-am intrebat care este legatura intre pantoful cu toc cui si placul Domnului?

Rezulta din aceasta poezioara un conflict vadit cu privire la un anume gen de estetica: fara toc cui, fusta scurta si coc la femei; fara par lung, favoriti si pantaloni evazati la barbati. Si o categorie unisex: televizorul. Care este insa legatura dintre acest lirism naiv si religie?
Tot ceea ce exprimam este mediat  de inconstient si de trairile pe care le refulam pe tot parcursul vietii. Aici pare a fi vorba de un sentiment de invidie si de proclamarea, cu functie de compensare, a unui ideal. Dumnezeu isi iubeste numai anumiti copii, pe cei cuminti, care arata la fel si care nu contribuie cu nimic artificial la infrumusetarea si ingrijirea exteriorului, caci virtutea este ceea ce se afla la interior, adica sufletul. Daca daca exteriorul, adica trupul, este uratit, trist, apasat, neglijat, mohorat, sumbru, fara nici o vibratie plina de viata, atunci oare cum ar putea fi sufletul frumos, vesel, ingrijit, senin, curat? 

Cred ca orice credinta autentica are nevoie de un echilibru intre interior si exterior, intre suflet si minte, intre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce simtim de fapt. Clivajul nu face altceva decat sa ascunda adevarul sufletului si sa promoveze o ideologie preluata din afara noastra. 

Imi aduc aminte din scoala de o profesoara de religie extrem de eleganta si de bine ingrijita, cu pantofi cu toc cui, dar cu o tinuta morala impecabila, neafectata de inaltimea tocului de la pantof, care spunea ca ceea ce este frumos si lui Dumnezu ii place. Nu vad cum l-ar putea supara pe Dumnezeu frumosul corpului, mai mult decat l-ar putea supara ura, rautatea, viclenia, ranchiuna etc. 

Ai grija frate, sora  si la ceea ce simti in interiorul tau, caci nu cred ca ar exista vreun Dumnezeu care sa doreasca sa ia prizonier sufletul. Libertatea este insasi esenta fiintei umane. Iar diferentele sunt cele care infrumuseteaza la infinit aceasta lume. Pentru a distinge intre bine si rau este nevoie sa gandim asupra unor lucruri cu propria noastra minte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cuvantul care ucide

Am fost intotdeauna o aparatoare indarjita a cuvantului si am sustinut valoarea exprimarii libere a ceea ce simtim si gandim. Cred ca faptul ca avem libertatea de a spune, de a gandi, de a crede este chintesenta speciei umane si miza cea mai inalta a democratiei. A fi liber presupune a-ti putea exprima fiinta in virtutea convingerilor ei, fara a incalca sau a nega convingerile altor fiinte. Nu m-am gandit inca la viteza cu care cuvantul va ajunge sa se confunde cu actul. La momentul la care satira va fi asemenea unei violente de moarte, iar contraargumentul va fi o ploaie de gloante. In psihanaliza numim psihoza aceasta confuzie. In viata de zi cu o zi o numim terorism. 

Ceea ce s-a intamplat ieri la Paris ne inspaimanta. Nu doar prin faptul ca au murit multi oameni in cateva clipe. Pentru ca moartea pare a fi la tot pasul in aceste vremuri de modernitate a spiritului si de performanta a tehnologiei. Ci mai ales prin faptul ca nu vom sti care dintre cuvintele pe care le auzim in fiecare secunda se vor transforma imediat intr-o ploaie seceratoare de gloante. Nu vom sti care mai este sensul propriu si sensul figurat. Nu vom mai sti ce este simbolic si ce este real. Nu vom mai avea nici o limita intre ceea ce gandim si ceea ce facem.

Traim in epoca mai multor Dumnezei. Pentru unii se inalta ode, pentru altii se fac sacrificii, pentru unii se fac fapte bune, pentru altii se ridica rugaciuni la cer, pentru unii se ucide etc. Ne dezicem de cei intru care nu ne regasim si ii hulim prin cuvintele prin care se definesc si care pe noi nu ne descriu. Dar omitem un aspect fundamental: indiferent cine sunt acesti Dumnezei, cei care se inchina lor sunt oameni. La fel ca si noi, din aceeasi lume cu noi, cu un chip asemanator noua. Si daca ne ajuta sa spunem ca aceia care au ucis sunt musulmani, undeva intr-un colt al mintii noastre ne ramane sa ne intrebam: si daca erau ortodocsi nu ucideau?

Din pacate nu incadrarea intr-o anumita credinta iti aduce dorinta de a ucide, ci ura cultivata de-a lungul generatiilor, atat de mare si de adanca incat te orbeste chiar si la lumina zilei. Atat de puternica incat inamicul poate fi oriunde si oricand. Atat de reala incat tine loc iubirii si functioneaza ca un leac de vindecare. 

Propriile lor cuvinte i-au ucis pe acei oameni. Pentru ca cineva le-a luat in sensul lor propriu si le-a confundat cu o alta realitate. Cea in care ceea ce spunem se infaptuieste, ceea ce deseneam se misca, ceea ce gandim ucide. Adica o lumea  a nebuniei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Nu mi-e frica, nu mi-e frica de Bau Bau

Zilele acestea, asa cum se intampla in fiecare an, exista foarte multe controverse cu privire la Halloween. Ca este o sarbatoare pagana, ca ne face urati, ca ne face copiii urati, ca se opune esteticii umane in viziunea ei renascentista (desi din punctul acesta de vedere Tudor Arghezi a inventat Halloweenul atunci cand a propus estetica uratului si zgarmanatul in bube, mucegaiuri si noroi), ca ne strica credintele si mai ales ca ne departeaza de frumos.

Asa ca sa le luam una cate una pe rand. Nimic din ceea ce exista in afara noastra nu poate fi negat si interiorului nostru. Toti monstrii, vrajitoarele, diavolii, toate personajele horror sunt parti din nou pe care nu le putem tolera pentru ca sunt inspaimantatoare sau inacceptabile si le proiectam in exterior, transformandu-le in parti straine de noi. A imparti lucrurile si oamenii in bune si rele inseamna a oscila intre idealizare si persecutie, adica o pozitie specific infantila cand nu poate exista decat bun si frumos versul rau si urat. A accepta ca in noi exista atat una cat si cealalta poate fi dureros si poate produce frustrare, dar cu siguranta ne vom simti mai intregi. 

Toate aceste personaje fantastice care ne bantuie in diverse feluri (vise, filme, carti, povesti, imagini etc) ne ajuta sa intoarcem la noi ceea ce odinioara am izgonit pentru ca nu stiam cum sa il gazduim. Ne fac posibila apropierea de ceea ce ne sperie, de ceea ce ne ingrozeste si ne permit un control suficient de bun asupra angoasei produse de ceea ce este infricosator. Pentru ca ceea ce ne infricoseaza este ceea ce nu putem recunoaste, ceea ce nu putem numi, ceea ce nu putem gandi, ceea ce nu putem explica. 

A te costuma inseamna a te pune in pielea unui personaj si a-i imprumuta caracteristicile pentru putina vreme, suficient insa cat sa intelegi cum este sa fii acel personaj. Si mai ales cat sa il faci sa fie familiar pentru tine, astfel incat data viitoare cand va veti mai intalni nu va mai reprezinta o amenintare ambigura, ci o figura binecunoscuta. 

A interpreta un personaj inseamna a iti putea folosi imaginatia in scopul jocului. A te preface ca, a-ti imagina ca esti, a te deghiza in...adica a cunoaste foarte bine diferenta dintre fantezie si realitate. Daca exista cea mai mica indoiala cu privire la aceasta diferenta, este foarte usor de confundat o fantasma cu un fapt real, un machiaj cu o trauma adevarata, un personaj cu o fiinta reala, 

Sa nu ne prefacem dezgustati de ceea ce exista deja in fiecare dintre noi. Sa nu ne prefacem uimiti ca am creat felurite cai de ne uita la noi insine. Sa nu rusinam de bucati din noi insine, ci macar o data pe an sa le lasam sa stea la masa cu noi. 

Si ceea ce imi vine in minte este o carte care se numeste Mumia de la masa din sufragerie, scrisa de Jeffrey Kottler si Jon Carlson. Si inca ceva, un film de mare finete a traversarii dintre interior spre exterior, Hide and Seek (De-a fata ascunselea) cu Robert de Niro si Dakota Fanning (2005, in regia lui John Polson).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Declinul prosperitatii limbajului

La multi ani dupa caderea regimului care a impamantenit limbajul de lemn si gandirea incremenita in proiect, vorbirea inca pastreaza aschii aspre din scanteia paranoida ce anima odinioara dialogurile. Cum 45 de ani ne-am gandit zi de zi ce sa nu vorbim si cum sa vorbim despre ceea ce trebuie sa spunem, am ajuns astazi sa folosim niste stereotipii de limbaj care nu mai reflecta o lume vie si plina de potential, ci o lume prafuita, cu cateva sintagme lingvistice ramase pe raft si o acuta lipsa de inspiratie. 

Intr-un discurs prezidential de la un mare forum economic, presedintele foloseste de 20 de ori expresia declinul prosperitatii, iar a 21-a una oara adauga declinul locurilor de munca. Un asemenea discurs, din care lipsea doar patosul oratorilor de ieri si uralele tovarasilor adusi cu de-a sila sa aclame, e mult prea departe de ceea ce traim astazi. Nu are nici finete, nici suplete, nici macar acel zgubilitic curaj care ne-a adus in vazul lumii in 1989. 

Un veac s-a scurs de cand ne-am eliberat si in fapt nu avem nici acum libertatea de a vorbi. Pastram aceeasi functionare paranoida, suferim de aceeasi persecutie constanta, agresam cu aceeasi placere si nu avem conceptul ideii de transformare. Oricum vom muri, oricum e greu si va fi si mai greu, macar sa luam cu noi cat mai multi de gat cand ne ducem la vale.

Traim inca din confesiuni supreme, din senzationalul banalului, din dorinte de eliberare de sub povara prizonieratului imaginar. Nu ne mai pastoreste nici un dictator, dar ne terorizam singuri. 

Un dascal, academizicat in ale logicii, ii spunea zilele trecute unui elev de clasa a IX-a "esti un bou, un retardat". Elevul, intreband care este motivul pentru l-a facut asa, intrucat timpul presarat in relatia lor de la inceputul scolii era inca mult prea fin pentru asemenea diagnostic riguros, primeste urmatorul raspuns: Pai nu eu te-am facut ma asa, te-a facut ma-ta acum 15 ani. Cratima, adaug, este de la mine. Un asemenea afect nu permite cratima. Este ca un scuipat adresat unei istorii care este nevinovata doar si numai prin faptul ca ii este anonima dascalului. 

Nici nu conteaza, stim deja ca elevul este vinovat prin simplul faptul ca are 15 ani si este adolescent. Trebuie sa fie un bou. Trebuie sa fie un retardat. Orice alt rationament incalca declinul prosperitatii generatiei actuale si incalca superioritatea prosperitatii generatiei anterioare. 

O generatie asudata de frustrari, invaluita in ura, visand mereu la idealul unei libertatii ce nu a mai venit niciodata. Pentru ca timpul nu curge niciodata inapoi, ci doar inainte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Alandala, a inceput si scoala

Ieri s-au desfasurat toate fortele specifice unei zile de 15 septembrie. Valuri de copii si parinti, metrii intregi de caldaram ocupati, buchete uriase de flori si priviri derutate. Este un scenariu care se repeta de atatia ani, incat il stim si cu ochii inchisi. Mai intai se petrece trezirea de dimineata si curgerea unidirectionala care unitatea scolara. Nu conteaza varsta, nu conteaza inaltimea, toate drumurile merg catre curtea scolii. Acolo urmeaza celebrul careu. Adica, pe un astfalt tocit de vremuri si uscat de vanturi toata lumea tre sa incapa cu mic cu mare, cu flori si ghiozdane. Deja, mare parte dintre copii se intreaba ce legatura are asta cu scoala. Dupa ce s-a format un careu compact din mutrele stalcite si deja plictisite, incepe partea cu adevarat educationala. Discursurile interminabile ale unuia si altuia pe care nu le asculta nimeni, cu atat mai putin copiii. Daca se nimereste si in apropierea campaniei prezidentiale, atunci situatia se intensifica dramatic in patos si dorinta de logoree. 

Dupa ce rabdarea a fost pusa la grea incercare, in sfarsit convoiul se deplaseaza cu greu catre clase unde intra claie peste gramada si copii si parinti si invatatori. Acolo se tin alte discursuri, se fac poze, se proclama daruire maxima, se declama importanta educatiei si mai ales se insiruie nevoile clasei, fondurile de inceput ce se cer a fi stranse, si lista interminabila de materiale de care au nevoie copiii, desi au intrat in clasa de 5 minute.

Copiii, in tot acest circ, nu au nici o treaba cu scoala. Nici nu isi doresc sa fie acolo in mijlocul declamararilor, nici nu inteleg ce inseamna atata daruire lingvistica. Ei se gandesc, inocenti, ca dupa incheierea acestei procesiuni vor merge in sfarsit in parc sa se joace. 

De ce sunt parintii in primul plan in prima zi de scoala? De ce se tin discursuri din epoca de aur? De ce se impopotoneaza niste doamne si zambesc languros, in conditiile in care a doua zi vor urla din toti plamanii si vor urechia pe unde apuca copiii?

Pentru imagine ar fi raspunsul cel mai potrivit. Pentru ca trebuie sa dea bine, pentru ca o data, de doua ori, maxim de trei ori pe an trebuie sa depuna efortul sa dea bine, sa faca o impresie buna si apoi isi vad linistite de treaba lor.

De ce nu pot copiii sa mearga linistiti in prima zi de scoala in clasa lor si sa stea impreuna cu colegii lor, sa vorbeasca cu invatatoarea lor? De ce este nevoie de atata spectacol?

Ca sa ne prefacem ca incepe scoala. In fapt, oricine stie ca scoala incepe cu adevarat pe la 1 octombrie. Pana atunci ba nu sunt sali, ba nu este gata orarul, ba nu sunt manuale, ba nu sunt invatatoare etc. 

Cand vom inceta sa mai ridicam in slavi un invatamant doar pentru ca ne face favoarea de a ne primi gratuit, poate vom avea o scoala adevarata. Deocamdata, cu fiecare nou circ anual, iesim tot mai umiliti si mai incolonati intr-o directie care a pierdut de mult contactul cu educatia europeana. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

9/11. Restul e doar praf in vant

Oricare alte doua cifre luate nu au devenit atat de rasunatoare, fara alte explicatii necesare. 9/11. America under attack. Si apoi nici o zi nu va mai fi niciodata cum ar fi fost inainte. Un inalt oficial spunea ca dupa aceasta data, toate zilele aveau sa fie la nesfarsit 12 septembrie. Spunem lucrurile asa numai despre traume. Numai un eveniment traumatic are puterea de a subjuga timp si de a incremeni viata. De a stinge firul firesc al vietii si de a sufla acelasi aer otravitor la nesfarsit, pe care insa daca nu-l respiri, mori. Trauma nu este despre viata, este despre moarte. Trauma nu este despre eroi, este despre oameni zdrobiti de durere. Trauma nu este o izbanda, este o catastrofa pe care nu a vazut-o nimeni venind. 

Presedintele Obama spunea ieri intr-un discurs aniversar ca dupa 13 ani de amintire a traumei, America a iesit mandra si realizata. Nu poti iesi mandru si realizat din moarte. Ci doar cu capul plecat si cu un imens sentiment de vinovatie fata de miile care nu au mai putut pacali moartea, furindu-se cand era prea prinsa sa inhate cu mainile ei cat mai multi oameni disperati sa mai respire o secunda. Caci acesta este adevarul. Cei care s-au salvat din infern, au pacalit ochiul necrutator al mortii. Nici un om nu se poate pune cu tone de beton si milioane de metri cubi de praf. Cei care s-au scos din acest infern au declarat ca au simtit ca au murit de multe ori pana cand au ajuns din noi la lumina si la viata. Si chiar si atunci, cand s-au uitat in spate, au vazut mii de ochi ce nu au mai apucat sa vada lumina. 

In moarte nu exista eroi. Ci doar oameni care nu au impartasit aceeasi soarta cu cei ucisi. Care vor spune toata viata lor "si eu puteam sa mor", dar cumva s-au strecurat. Numarul lor este infinit mai mic decat al celor care s-au facut una cu pamantul. Intr-o zi oarecare cu totii suntem niste anonimi. Caci oamenii au murit de-a valma, asa cum sunt si comemorati. Pare mai degraba o noua Hiroshima decat o lupta eroica. Nimic din ceea ce facem nu va uita sa se reia la un moment dat, intr-un fel sau altul. 

9/11 este despre oameni care au disparut de pe fata pamantului intr-o clipa. Multi, mai multi decat mintea noastra poate cuprinde. Monumentul realizat in locul turnurilor gemene cuprinde o camera tapetata pe toti peretii cu fotografii. Este imens sentimentul pe care atatea mii de priviri il transmit. Este ca un mormant urias. Acolo unde era centrul palpitant al vietii Americii, este acum doar un mormant urias.

Probabil ca este ceva de invatat din trauma. Ca ea nu este o realizare. Ca ea nu este o mandrie. Ci doar o durere foarte mare. 

Pe maine dimineata asadar

Cristina

Mumia de langa noi

In fiecare zi citesc cateva ceva. De obicei, privirea imi fuge repede peste randuri si mintea retine franturi pe care le clasifica in arhiva ei minutioasa. Dar zilele trecute, ochii mei s-au odihnit prelung pe cuvintele care mi-au convins gandirea sa intarzie in munca ei de clasare. Liberation Chronique reda intr-un articol scris de Marcela Iacub o poveste inspaimantatoare, denumita O mumie locuieste langa noi. Era vorba despre un domn in varsta de 56 ani, pensionar, care locuia in Alpi si intr-o seara ca oricare alta, dupa ce s-a uitat la televizor, s-a culcat. Si a murit peste noapte. A fost gasit intr-o stare de mumifiere 6 ani mai tarziu, ani in care telefonul probabil a mai sunat din cand in cand, cineva a mai batut la usa, dar nimeni nu s-a remarcat printr-o dorinta mistuitoare de a si deschide usa care s-a inchis pentru totdeauna in acea seara.
Sintetizand articolul sau, autoarea scria: Este de altfel paradoxal ca, zi si noapte, suntem avertizati ca fumatul ucide sau cat de important este un regim compus din fructe si legume, in timp ce nici o autoritate nu ne avertizeaza asupra riscurilor de a ne mumifica din cauza singuratatii afective si sociale. Caci cum putem numi starea in care se afla o fiinta umana care nu mai conteaza pentru nimeni in aceasta lume?

Cred ca am inteles gresit ideea de a fi singuri, independenti. De a ne pastra intimitatea, de a nu fi invadati sau intruzati. De a ne descoperi linistea si de a ne defini cautarea. Am inteles ca ceilalti ne deranjeaza, ne incomodeaza, ca fiecare este responsabil pentru el insusi si ca nimeni nu este legat pentru totdeauna. Am inteles ca fiecare este pe cont propriu, ca supravietuieste cine poate dupa o lege a junglei contemporana care nu numai ca nu izbuteste sa aduca triumf, dar aduce si alienare si solitudine greu de suportat. 

Cred ca nu am inteles ce inseamna a te separa. Am confundat cu ruptura definitiva, cu izgonirea celor iubiti dintr-un paradis familial hulit. Am facut a fi sinonim cu o violenta si cu uitare. Dar uitarea este precum un virus letal. Ani de zile rataceste in gol precum un meteorit in cosmos, pana cand intr-o zi va lovi cu o putere cutremuratoare ridicand pacla ce a amortit durerea. Am crezut ca a te separa inseamna a demonstra cine a reusit cel mai bine, cel mai mult, cine este cel mai puternic si cum trebuie sa se dezica de cel slab. Am crezut ca atunci cand ceilalti sunt slabi, ei devin o rusine.

Legaturile pe care le avem cu ceilalti exista pentru totdeauna. Chiar si in absenta lor, ei continua sa existe in interiorul nostru. Chiar si in retragerea lor, noi continuam sa ne intrebam despre ei. Chiar si in refuzul lor, noi continuam sa ii iubim. Si chiar si in moarte lor, noi continuam sa vorbim despre ei.

Cred ca mumificarea este un pericol real. Atunci cand sufletul se strange pana la a deveni minuscul si plin de cute, atunci ca inima uita sa bata agitat pentru ca nu mai simte dor, atunci cand ochii s-au stins pentru ca nimic nu le mai aprinde privirea, atunci cand ne gandim ca daca vor adormi pentru o clipa va urma o vesnicie de singuratate, atunci inseamna ca suntem singuri pe lume.

Cand v-a fost ultima oara dor de cineva?

Pe maine dimineata asadar

Cristina

Stelele sunt de vina

Am vazut recent un film care mi-a dat de gandit. Filmul se numea The Fault in our Stars (regia Josh Boone, 2014) si spunea povestea a doi adolescenti bolnavi de cancer in stadiul terminal. Banalitatea acestei boli necrutatoare (ca sa o parafrazam pe Hannah Arendt, cea care a scris despre banalitatea raului) a devenit o metafora demna de luat in seama. Cancerul este sinonim cu moartea, una mai rapida sau mai lenta, dar si cu o agonie prelungita a sufletului care se degradeaza treptat si isi pierde orice urma de umanitate. Cancerul este o anihilare a oricarui gand de viata, a oricarei dorinta de vindecare, a oricarei sperante de viitor. Este ca un cosmar mereu aici si acum care se joaca cu ruleta zilelor ramane. Pare o rabufnire aleatorie a destinului. Dar nu este asa.

Mereu avem impresia ca toate lucrurile ni se intampla din exterior. Daca sunt bune, destinul ne e favorabil, daca sunt rele, soarta ne este cruda. Totul este scris dinainte si noi nu suntem decat cei care suportam miscarile dezordonate ale atelor de marioneta. Absolut nimic nu depinde de noi, nici cand ne nastem, nici cand murim, nici cum traim, nici ceea ce ni se intampla. 

Dar nu este chiar asa. Nu este chiar atat de greu de observat ca cele mai multe lucruri se nasc in interiorul nostru. Ganduri, dorinte, idei. Lucruri bune sau rele. Esecuri sau succese. Veselie sau tristete. Si cancerul tot din interiorul nostru apare. Este rezultatul parsiv al unei ignorante absolute cu privire la ceea ce simtim in adancul sufletul nostru. Fiecare lacrima indesata in fundul ochiului, fiecare suspin azvarlit pe gat in jos, fiecare mustrare atunci cand ne simtim slabi, fiecare palma peste ochi atunci cand ne simtim tristi, fiecare verdict irevocabil atunci cand am gresit, fiecare durere pedepsita cu negarea, toate acestea se vor rascula in cele din urma si vor face din propriul corp un dusman.

Filmul nu este insa despre moarte. Ci despre cum traim pana cand vom muri. Despre viata care a mai ramas. Despre cum acceptam ca depinde de noi sa avem iubirea pe care ne-o dorim, triumful pe care l-am visat si mai ales sa acceptam neputinta de a nu putea fi eroi. 

Viata este in sine un anonimat daca privim universul. Putem fi eroi in viata noastra, insa nu putem impregna pe retina universului destinul nostru, nici pentru a-l ridica in slavi, nici pentru a-l blama sau compatimi. Nu ne trebuie o lume intreaga, ci doar un altul. Daca nu ne este suficient sa avem ceea ce ne-am dorit de la un altul, nu vom gasi nicioadata acele lucruri la o suta de altii. Daca ne vom lupta cu indarjire doar pentru a ne uri la final, nu vom putea trai deloc. 

Filmul este despre iubire si despre dreptul oricarui om de a-si pastra valoarea umana pana la ultima respiratie. Chiar daca pe parcurs si-a pierdut parul, un picior sau o mana, un plaman sau un rinichi, un ochi sau chiar glasul. 

Viata nu vine din stele. Viata apare din viata. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Liga melcilor

Fiecare sfarsit de august este mereu impregnat de maretele mizele fotbalistice ale calificarilor echipelor romanesti in competitiile europene de marca. De fiecare data avantul si aplombul sunt laudabile, dar finalul este dezastruos. Si cand spun asta nu ma refer neaparat la rezultate, ci la cum se construieste idealul si cum va esua el lamentabil doua saptamana mai tarziu, doua luni sau un an. 

Dorinta exista din plin, asa ca idealul este la cote maxime. Sa mergem, sa facem, sa visam, sa cantam, sa dansam de bucurie cand vom fi facut, sa plesnim de mandrie cand vom fi reusit. Dar cum realitatea joaca un rol important, idealul trebuie mereu acordat cu aceasta. Cu cat este mai dezacordat, cu atat rezultatul va fi mai greu de digerat.

Acum, pornim din start intr-o lupta nedreapta, intrucat este o competitie intre iepuri si melci. Ca iepurii au lasat de la ei si au zis sa lase libera si participarea melcilor care oricum nu-i deranjeaza sub talpa, e una. Dar ca melcii se vaita in permanenta de focul patimii si de conditiile nedrepte, asta e altceva. Ba ca meciul dureaza prea mult, ba ca minutele sunt prea scurte, ba ca terenul e prea larg, ba ca poarta e prea mare. Unde mai pui ca tre sa dai si cu piciorul in minge, iar piciorusul lor e scurt dupa cum se stie. 

In timp ce iepurii nici nu s-au incalzit inca, melcii plesnesc deja de invidie. Se zbat pe uscat, musca din iarba uscata a terenului varatic, plang cu lacrimi amare. Nu le ramane altceva de facut decat sa se infrunte cu alti melci. La fel de infometati ca si ei, la fel de stingheri si de anapoda fata de iepuri. In plus, care va invinge are marele merit ca il va strivi in declaratii pe celalalt. Il va face praf si pulbere, una cu pamantul. Si va deveni erou peste noapte. 

Adevarul este ca atunci cand noaptea se va stinge si zorii se vor risipi, aflati in preajma iepurilor, melcii vor fi din nou niste anonimi. Daca vor reusi sa se fereasca din calea lor, atunci vor rasufla usurati cu respiratia taiata. Daca nu, vor deveni niste pete oarecare pe ghetele aurite ale iepurilor.

Cam asa ar suna o altfel de cronica a meciului Steaua-Ludogoret, razboi de mare rasunet, in care de fapt ambele echipe au pierdut lamentabil o lupta care nici macar nu a inceput. Caci pe una a scos-o soarta din calea uraganului madrilen, iar pe cealalta nici o mie de nopti eroice nu o vor scote din epuizarea cu care va alerga dupa iepuri si nu va prinde nici dara lor de pe iarba.

Sa conchidem deci ca melcii nu la fotbal se pricep, ci la galceava inteleptului cu lumea, cum spunea Dimitrie Cantemir. Si ca atunci cand nu pot prinde iepuri pentru ca sunt oricum prea urati, melcii isi rad unul altuia in nas de cat de strambe sunt antenele lor.

Si nu putem incheia fara celebrul cantecel plin de sens: 

Melc, melc, codobelc,

Scoate coarne bouresti

Si te du la balta,

De bea apa calda;

Si te du la Dunare,

De bea apa tulbure;

Si te suie pe bustean,

De mananca leustean

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Razboiul neuronilor

Ce este forta, magnetismul sau circuitul electric, dar si cum iau nastere miscarea, undele si vibratiile? Probabil va ganditi ca m-am apucat sa studiez fizica. Dar toate intrebarile astea nu sunt pentru mine, ci pentru copiii de clasa a II a. Da, ati citit bine, clasa a IIa. Din toamna, copiii vor trebui sa invete tabla inmultirii, fractiile, alaturi de stiintele naturii, inclusiv fizica, geografie avansata etc. 

La ce folosesc toate cunostintele acestea? Ii vor face pe copii mai zmei, le vor lumina mintea si le vor deschide perspective de neimaginat? Se vor folosi pentru a-i transpune pe copii in experimente interactive si in aplicatii din viata de zi cu zi? Vom pregati urmatoarea generatie pentru NASA?

Ca sa raspund la prima intrebare, din pacate, in mintea lor va fi o mare vraiste. Gandirea nu este pregatita pentru o avalansa de notiuni abstracte. La clasa a doua ar trebuie sa predomine chestiunile concrete privitoare la viata, la natura, la mediul inconjurator, aplicatiile practice. Ar trebui sa predomine exercitiile prin care copiii isi formeaza o parere, isi dezvolta o opinie pe care o pot argumenta si care este ancorata in realitate. 

In ceea ce priveste a doua intrebare, ma indoiesc foarte tare ca va exista vreo interactivitate. Vor ramane tot invatoarele sa-si bata capul cum sa faca dintr-o limba de lemn, ceva inteligibil. Cum sa faca niste copilasi sa inteleaga niste bolovani. Sistemul romanesc nu are posibilitati de reprezentare practica. El este blocat la nivelul hartiei si al textului, de multe ori greu de inteles si pentru adulti. 

Daca speranta noastra este ca va creste extraordinar nivelul intelectual, asta va fi o mare pacaleala. Este putin probabil ca nivelul sa creasca doar pentru ca s-au turnat niste galeti de informatii. Copiii vor avea aceleasi lacune, in special de natura emotionala si de deficit in ceea ce priveste adecvarea informatiei la varsta lor. 

Din toamna va incepe razboiul neuronilor. Mai bine zis, va incepe toceala acestora in incercarea de a face fata noilor provocari. Deja am intalnit zeci de copii care se plang ca scoala e foarte grea si sunt doar in clasa I. Imi imaginez ce imi vor auzi urechile cu privire la clasa a II-a. Ma intreb daca in sistemul de educatie romanesc functioneaza legea junglei: rezista doar cel mai puternic (adica cel care memoreaza cel mai bine pe dinafara). Restul se vor duce pe apa Amazonului si ne vom aminti de ei abia la bac, cand ii vom scoate sa-i uscam si sa-i imbracam frumos pentru examenul de maturitate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Cu mana pe inima

Recunosc cu mana pe inima ca m-am saturat ca la fiecare colt de strada sa regasesc o mana intinsa care deseneaza o imagine sfasietoare a neputintei vietii, dar sfideaza orice limita a bunului simt. Recunosc ca m-am saturat ca pe fiecare trotuar sa existe cate un trup caruia ii lipsesc diferite parti si totusi sade agale in conditiile cele mai neprielnice. Ca pe fiecare straduta sa existe inhalatori din punga cu extaz, pancarte cu mesaje disperate de viata si moarte, strigate mute de ajutor care nu va sa vie niciodata. Ca din fiecare metru patrat sa tasneasca in urechi un ecou tanguit "da-mi si mie leu". 

Recunosc cu mana pe inima ca m-am saturat sa mi se ceara in permanent cate ceva, sa mi se smulga un ajutor care nu stiu incotro se duce pentru ca de multe ori mainile intinse sunt mai opresive decat privirea chipului anonim. Ca m-am saturat sa se faca apel la mila mea, la compasiunea mea, la sufletul meu omenesc, la cetatenismul meu invechit, la patriotismul meu searbad sau la conditia mea umana europeana. Sa se traga de buzunarul meu privit cu lacomie ca fiind doldora, de mainile mele asteptate cu inversunare sa se intinda catre cineva, de privirea mea scrutata cu dispret daca nu se induioseaza, de pasul meu certat cu vorbe grele daca este prea sprinten. 

Recunosc cu mana pe inima ca nu-mi place tara in care am ajuns sa traim si orasul in care am ajuns sa ne imbacsim de atata ajutor. A trai pe spinarea altora, a locui pe trotuarul altora si a te sprijini pe vinovatia acelorasi altii  este un fel de a fi. A astepta sa pice de undeva, sa se indure cineva sa ii lase inima pe unii si pe altii, sa li se rupa sufletul sau sa li se atinga o coarda sensibila a generozitatii este o slujba cu norma intreaga. 

A afisa diformitati, atrocitati, rani nevindecate si cicatrice este un brand. 

Recunosc cu mana pe inima ca o tara civilizata nu este anesteziata de povestea trista, dar subreda a cersetoriei, de alegerea dureroasa, dar pefect asumata a vietii pe strazi, de comoditatea unei vieti in care nu exista responsabilitate. O tara civilizata ar fi indignata si deranjata de faptul ca este dreptul fiecaruia sa aiba parte de confort. Ca nu este dreptul nimanui sa-i deranjeze pe altii pentru a-si asigura propriul sau confort. 

Daca oamenii si-ar asuma dreptul de a trai liberi, asta ar insemna ca si-ar asuma si responsabilitatea pe care o aduce cu sine libertatea. Si atunci aleg sa traiasca prizonieri. Unii dintre ei prizonieri ai milei altora, iar ceilalti ai vinovatiei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tara lui Yoyo

Mi-au picat ieri ochii intamplator pe o reclama la reteaua Voyo. Un pic haotica, dar poate asta se voia a fi farmecul, reclama mergea pe ideea ca nu poti trai fara doza zilnica de Voyo. Conceptul de advertising se invartea in jurul unei teme clasice in ultima vreme in diverse show-uri, filme, reclame: mersul la psiholog. Un sir de pacienti se preumbla pe canapea prin fata unui domn terapeut care le recomanda cresterea dozei de Voyo. Apogeul este atins cand un pacient ameninta ca se sinucide cu un pistol, iar terapeutul ii recomanda, bineinteles, o doza de tratament cu Voyo, spunandu-i ca merita sa traiesti pentru asa ceva.
Adica, spune pacientul rozandu-si unghiile, cred ca ar trebui sa marim doza de Voyo. Ihim, raspunde terapeutul. Ce ziceti, adica ma simt imun acum. Perfect, raspunde terapeutul. Pai, pe saptamana viitoare atunci si pacientul se ridica si pleaca. Ihim, raspunde terapeutul, care de fapt vorbea la telefon si nici nu era atent la pacient.
Dom' doctor de o zi ma bate gandul sa-mi iau adio de la viata mai repede decat imi vine randul, spune pacientul. Ai o fata de persoana ratata ca o sarcina, te rog ia loc pe margine si spune-mi ce te macina, ii raspunde domnul doctor. 

Cum au ajuns situatiile atat de critice o caricatura? Cum se intampla ca terapia este mereu prezentata ca o bufonerie? Ne mai miram ca psihiatria, psihoterapia, psihologia sunt toate o apa si-un pamant, ceva ambigu si foarte plin de incertitudini. Traim in tara lui "facem misto de orice". Umorul salveaza natiunea de la pieire si ii pastreaza intacta sanatatea mentala. Luam peste picior suicidul, ne scalambaim la depresie, facem bascalie de paranoia si confundam delirul cu poezia. 

A merge la terapie nu este o gluma. Demersul terapeutic nu este un rezultat al brandului format din canapea si fotoliu, iar procesul terapeutic nu se refera la cautatul de cai verzi pe peretii din jur. Acest cliseu cinematografic nu este daunator doar prin banalizarea ideii si a procesului, dar si prin inducerea in eroare a actului efectiv. 

Terapia este un travaliu interior de o mare intensitate. Mobilul terapiei este o suferinta si dorinta de a gasi modalitati de a vindeca aceasta suferinta.Terapeutul nu este un clovn care transforma viata pacientului intr-o caricatura. Ci este acel om curajos si bine pregatit, care este gata sa-l acompanieze pe un om in cele mai grele momente ale vietii sale. 

Daca ajungem sa ne batem joc de dramele cele mai profunde, de suferintele cele mai grele, de situatiile cele mai critice, daca cultivam ideea unei auto-insanatosiri prin cura intensiva de productii media, daca sustinem negarea unei laturi si asa deficitare (grija pentru sanatatea psihica si confortul vietii), atunci ne vom trezi cu totii intr-un circ. Doar ca actorii vom fi noi insine. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Jurnalul unui costum barbatesc

Unele haine s-au nascut pur si simplu pentru a face istorie. Una dintre ele este costumul barbatesc. Inzestrat de natura cu o trusa de piese pur si simplu irezistibile, se compune si se descompune la nesfarsit din pantaloni, camasa, vesta, cravata si sacou. O cascada de imagini, o avalansa de dorinte, o multime de combinatii, pur si simplu prea bun, prea de privit.

Asta pana isi vara coada realitatea si profaneaza fantasma perfecta. Stateam deunazi la stop asteptand sa se faca verde. Sunt anumite bulevarde unde trecerea de la rosu la verde necesita multa rabdare. In special cele de prin Piata Victoriei. Acolo, in preajma Guvernului, gravitatia este afectata si totul se misca mai agale. Dar revenind la obiectul nostru vestimentar, un domn se incrunta sub razele soarelui arzande. Mainile ii pluteau pe langa corp, iar parul isi cauta derutat o directie. O data ce s-a stins stralucirea unui val de lumina ce il acoperea, domnul a putut fi admirat in toata splendoarea lui. Purta un costum de culoarea gri sobolan, lucios. Atat de lucios incat iti venea sa te stergi de ulei pe maini. Este posibil sa fi avut incorporata protectie anti-solara. Bratele se inecau in manecile sacoului care pareau ca doresc sa evadeze. Sacoul era o manta imensa ce putea concura usor cu un poncho. Dedesubt, camasa alba asuda incercand sa nu dea drumul sacoului care se smucea in miscari ritmice. Pantalonii se agatau cu disperare de cureaua pe care o tragea la fiecare 20 de secunde. La intalnirea cu trotuarul aveau un soc, se terminau mult prea abrupt si cimentul era mult prea tare. Picau in falduri, falduri peste pantofii obositi de atata frictiune. Bietul costum arata ca si cum ar fi trecut printr-o spalatorie care in loc sa il bage la apa, ii daduse aripi. Sau o fi fost de la un Redbull.

In cele din urma s-a facut verde si domnul si-a purtat victorios costumul peste intersectie. Mi-am dat seama ca ducea acea lupta zilnic. Costumul lui nu il facea irezistibil, ci doar rezistent la UV.
Cateva reguli ii scapasera domnului: costumul trebuie sa aiba o relatie direct proportionala cu marimea corpului; intre corp si costum trebuie sa exista musai o atractie si seductie reciproca; cei alergici la sexualitatea pe care o emana un costum sunt invitati sa evite contactul cu el; culorile alese sunt in conformitate cu anotimpul; materialul este in conformitate cu temperatura; iar atitudinea este in conformitate cu sexul masculin. 

Si pentru ca tocmai a aparut noul trailer la celebrul Fifty Shades of Grey, nu stiu cat o sa atraga atentia actorul in sine, dar costumele pe care le poarta sunt impecabile. Asa DA.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Frate, frate, da Europa e pe bani

Ieri, Francois Hollande oferea un discurs incantator despre cum se face economie politica pe timp de razboi. Explica cum nu exista nici un impediment, inca (!) care sa il determine sa nu ii livreze Rusiei vasul Mistral, promis de ceva vreme si acostat deja virtual pentru infima suma de 2 miliarde de euro. Spunea profetul natiei demne de a fi urmasa lui Victor Hugo ca nu s-au produs inca nici incidente, nici interdictii care sa prevada nerespectarea acestui contract marinimos. 

Asistam zilele acestea la o tesatura a legaturilor de putere. Nu mai pare atat de simplu ca pe vremuri, cand se luau doua tabere opuse, se asmuteau una contra alteia si se luptau pana una singura mai respira si se mai tinea pe picioare. Lucrurile sunt mult mai complicate acum pentru ca fiecare dintre partile implicate, erau deja incranguite in relatii de diverse feluri cu celelalte parti. SUA s-a folosit de Rusia de fiecare data cand a avut nevoie de un as in maneca pentru a evita un esec rasunator. Germania s-a scos cu ajutorul Rusiei din cea mai neagra perioada a istoriei sale. Franta s-a sprijinit pe Rusia pentru a nu se scufunda economic. Se pare ca musafirul nepoftit, pe care nu il vrea nimeni la masa lui pentru ca miroase urat si mananca ca porcul, este vizitat pe furis la nevoie. Nimeni nu indrazneste sa ia sanctiuni impotriva acestui musafir. Nimeni nu poate musca mana care i-a ajutat de atatea ori. 

Numai ca vine o vreme cand mana aceasta se ridica si isi cere rasplata. Rusia nu mai vrea sa intre pe usa din spate, ca un musafir nepoftit si rusinos, ci vrea lumina reflectoarelor si suprematia usii din fata. Sa ne imaginam ca avem de-a face cu o familie mare. Rusia ar fi fiul indelung renegat, oaia neagra a familiei. Criticat de toti, indepartat de marea casa a familiei, obligat  sa-si construiasca regatul undeva departe, acest fiu se intoarce acum pentru a-si reclama mostenirea. Nimeni nu vrea sa auda de el, nimeni nu vrea sa-i recunoasca filiatia, dar el este dovada vie a faptului ca s-a nascut o data cu toti ceilalti. Si ca in egala masura este produsul lor si a teserii intrigilor de pana acum. Si cum nimeni nu este idiot, marea greseala fundamentala a tuturor a fost ca au considerat ca merge si cu prosteala. Ca poti sa ceri fara sa dai nimic inapoi. 

Si acum toti fratii se tem de fratele inversunat, insetat de putere si gata sa-si conduca imperiul. Fiecare incearca sa se puna bine cu el cum poate. Altii incearca sa il ameninte. Dar ceea ce lipseste cu desavarsire este un cuplu parental care sa permita legii incalcate sa se reinstaureze. Atata timp cat vor exista doar frati, rivalitatea ii va eroda pana la moarte. Atata timp cat nu va exista o mama care sa-i protejeze si un tata care sa-i reglementeze. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina Calarasanu

Si restul e tacere...

295 de oameni se duceau in vacanta in Malaezia, in Kuala Lumpur. Probabil vacanta la care visasera de-o viata. Sau poate luna de miere. Sau poate aventura vietii lor. Sau poate doar niste oameni care visau la intinderea de apa si la nisipul cald. Calatoria lor s-a incheiat brusc cand s-au intalnit cu moartea. Nemeritat, dar premeditat, moartea a luat chipul unei jucarioare cu varful ascutit si cu multa ura in suflet, cu care se jucau niste domni incrancenati. Cei 295 de oameni s-au imprastiat in eter si s-au facut tandari. Jucaria s-a sfaramat si ea. A mai ramas doar fumul, trupurile sfartecate si cateva pasapoarte. 10 minute a fost distanta dintre viata si moarte. 10 minute lungi cat o eternitate. Care s-au prelungit pentru totdeauna. Habar nu avem cine sunt acei oameni. Mintea ingheata in fata imaginii nimicitoare. Nu ne putem reprezenta sute de trupuri ucise. Ci ne gandim la unul imens care la inglobeaza pe toate. Violenta mortii subite loveste ucigator retina, sparge timpanul si scurtcircuiteaza mintea. Trauma nu are glas. Nu are viata. Nu are istoric. Este un moment de nicarieri, pierdut in spatiu si timp. 

Moartea este singura entitate abstracta. Totul are un chip mai putin moartea. Nimeni nu s-a intalnit cu ea, caci ea nu poate fi confruntata. Este un sfarsit, iar sfarsitul nu are continuare. Moartea este trufasa si nu cunoaste infrangerea. Este onesta si nu cunoaste minciuna. Este neinduratoare si nu cunoaste iertarea.
Isi face loc acolo unde sunt oameni care racnesc din plamani insangerati, plang cu lacrimi negre si sangele le curge prin vene ingrosat de ura. Acolo unde se duce o lupta oarba pentru putere. Acolo unde viata nu valoreaza 2 bani. Nici macar 295 de vieti inmultite cu doi bani.

Un pasager a postat pe twiter inainte de a decola: In caz ca dispare, sa stiti cum arata. Inconstientul cunoaste totul. Inclusiv propria sa stingere. 

295 de oameni se duceau in vacanta in Malaezia. Acolo unde nu vor mai ajunge niciodata. Mintea nu-si poate imagina cum au fost si apoi n-au mai fost. Mintea este neputincioasa in fata mortii. 

Si restul e tacere....RIP

Pe maine dimineata asadar,

 Cristina 

Vocatia unei generatii vizuale

Intr-o perioada in care pregatirile pentru viitoarele cariere sunt in plina desfasurare, facultatile isi deschid larg portile catre posibilii lor candidati, o noua vocatie cutreiera internetul si nu numai. Daca cumparati un ziar si il deschideti la pagina cu oferte de munca, 90% dintre ele se refera la videochat. Ce-o mai fi si asta ne intrebam? Chat se refera la a vorbi, iar video la a se vedea. Adica un fel de socializare. Da, dar conditia esentiala este sa fie o socializare sexy. Adica poti vorbi despre Ponta si Angela Merkel, insa doar daca esti in sutien. Poti impartasi retete culinare, dar doar in bikini. 

Videochatul este produsul unui promo foarte sustinut. Totul este foarte lejer, castigul este foarte ofertant, include si nitica distractie. Ce ti-ai putea dori mai mult? Dincolo de faptul ca fiecare este liber sa faca ceea ce doreste cu viata lui, este interesant de inteles cum a luat amploare acest fenomen.

Citeam de curand un articol al unui fost investitor in videochat care prezenta culisele acestei lumi. Ca orice culise, ele nu seamana cu ceea ce se vede din afara. Spunea articolul ca foarte multe din cele care cauta acest job sunt absolvente de studii superioare, in dorinta de a castiga niste bani multi, intr-un timp destul de rezonabil, cat sa mai poata face si alte lucruri in viata sau cu viata lor. Asta imi aduce aminte de liniile fierbinti care aparusera dupa Revolutie, cu 89 inainte, unde un minut costa o avere, iar la capatul celalalt al firului se afla o voce suava care te injura de mama focului, dupa cum iti tanjea sufletelul erotizat. Vocea suava apartinea de obicei unei doamne bine trecute de 40 de ani, rotunjioara, cu copii si sot flamand, ramasa somera dupa efectele binefacatoare ale democratiei proaspat instaurate.

De data asta este vorba despre un alt public. Asta pentru ca videochatul pretinde accesul direct la corp si nu doar fantasma vocii. Oare ce le atrage in aceasta vraja imbietoare pe fetele care isi descopera o noua vocatie in videochat?

Raspunsul trebuie sa fie unul de natura narcisica. Foarte multe dintre ele s-au lovit in repetate randuri de esecuri si umilinte. Fie ca nu si-au gasit nici o modalitate de a-si etala cunostintele pentru care au muncit, fie ca nimeni nu a apreciat pregatirea lor intelectuala, indemnandu-le sa se devalorizeze constant si sa deplaserea centrul increderii in sine de la minte la corp. Corpul este o posesie, este bunul cel mai de pret si utilizarea lui sta strict in dorinta si vointa noastra. Dar a-ti cere cineva sa iti folosesti corpul, inseamna din start ca cineva considera atragator si ofertant corpul tau. Ba mai mult, iti promite si ca vei obtine foarte multe avantaje fara a face ceva in mod special, ci doar aratandu-ti corpul superb. 

Si pana la urma de ce nu, daca pana acum tot efortul intelectual a fost in zadar, nu ar fi minunat daca pur si simplu imaginea corpului ar produce un castig semnificativ. Interdictia atingerii si protectia ecranului produc un fals sentiment de siguranta. Pentru ca pe termen lung, expunerea repetata a corpului pentru a satisface pulsiunile voyeriste produce un sentiment de denigrare si de depreciere profunda. Treptat, posesorul corpului inceteaza a mai fi o persoana, ci devine un obiect aflat la dorinta si sub controlul clientului. Pentru ca placerea va insemna de fapt supunerea, iar distractia va fi de fapt o continua umilinta interminabila. 

Cu alte cuvinte, efectul este devastator pentru imaginea de sine, soldat cu pierderea valorii de sine si cu sentimentul zadarnic al lipsei oricarei iesiri din acest cerc vicios. A te expune in mod repetat inseamna o agresiune fata de propria intimitate si o transgresare a propriei nevoi de siguranta. Inseamna a nu-ti mai apartine. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Neanderthal de actual

Stramosii nostri erau cat de poate de autentici. Racneau, se imbracau cu ce apucau, nu se pieptanau, singurul lor accesoriu era bata din dotare. Mancau cu mana, infulecau fara alte complexe carnea cruda, nu-si puneau problema antiperspirantului sau a trendului fashion. Daca le era foame, vanau si prindeau vreun porc mistret. Daca le era sete, beau din rau. Daca le era somn, dormeau unde apucau. Daca se enervau, spargeau cateva capete. Si viata era minunata asa cum se derula ea zi de zi. 

Apoi au venit marile cataclisme si au pus la grea incercare viata lor. Omenirea a iesit mai puternica, dar si mai estetica. Lumea antica si-a propus sa se imbrace cu gust, sa miroasa frumos, sa vorbeasca sofisticat. Sa scrie poezii, sa construiasca case minunate, sa picteze, sa sculpteze. Sa faca politica, sa faca republica, sa faca istorie.

Apoi a venit Evul Mediu. Si omenirea s-a reintors cu capul catre credinta si umilinta preferand din nou putoarea, duhoarea, simplitatea si haituirea ereziei. Frumosul era vrajitoresc, iar sofisticatul era diavolesc. Tot ce era luminos provenea din flacari. Restul era intuneric. Omenirea se ardea pe ea insasi pentru ca pacatuise. Deprinse pesemne gustul vinovatiei pe care stramosii nu simtisera nevoia sa-l descoperii, iar lumea antica nu se simtise deloc cu musca pe caciula. 

Si ca dupa orice mare bezna, a venit apoi Renasterea. Si iarasi lumea s-a inaltat estetic si a deprins arta perfectiunii trupului si mintii. Leonardo Da Vinci este cu desavarsire purtatorul de marca al universalitatii artelor. Mintile s-au ambitionat sa creeze, mainile s-au incrancenat sa picteze, totul era in culori, viata renastea din cenusa ereziei ucise. 

Au mai urmat razboaie, revolutii si ceva vreme pana in zilele noastre. De ce aceasta incursiune in negura timpurilor? Pentru ca deunazi mergeam pe strada. O strada oarecare, cimentata, intr-o caldura de iulie greu suportabila. Mirosul ce se inalta era la fel de greu de digerat precum imaginea rahatilor ce strapungeau retina producand hepatita ochilor. Oamenii pareau impacati cu felul in care curgea viata in jurul lor. Nu era nimic neobisnuit in aer, ar fi putut manca, bea, dormi acolo. Ceea ce ne duce cu gandul la stramosii nostri. Din motive teritoriale, dar si de lipsa a oricarei etici estetice, ei faceau totul in acelasi loc. 

Toate bune si frumoase, dar daca ne uitam la pretentiile de evolutie de atunci si pana acum, ne cam trece un fior. N-am ajuns prea departe. Suntem in continuare la libera circulatiei a materiei in natura.

Si asta imi aduce aminte de un copil care imi spunea ca in Neanderthal oamenii nu stiau sa vorbeasca. La intrebarea mea: si atunci cum se strigau? copilul a completat: ma, fa, ba, asa cum se striga oamenii acum la tara. 

Genial. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Ce ne mai place caviarul

De ieri este suparare mare. Simona Halep a indraznit sa nu se califice in finala. Ba chiar a avut tupeul sa faca si o entorsa la picior. Adica a dat-o la-ntors daca ma intelegeti. Ca de fapt nu a fost capabila sa faca nici o branza si s-a mai dat si nepricopsita de Kader Nouni. Aburi de furie si clabuci de nemultumire s-au starnit. Nici un balsam de rufe nu ar fi putut stinge bolboroseala. Si noi acu ce facem sambata? La ce ne uitam? Ca doar nu o sa ne uitam la niste neica nimeni aia de totusi s-au calificat in finala. Caci se tine finala chiar daca Simona Halep nu s-a calificat.

Interesant acest aplomb de doleante fata de tenis. Un sport care ani de zile s-a scurs discret prin stirile sportive de fond, prin turul I sau chiar prin calificari. Interesant cum ni s-a facut o pofta nemaivazuta de Roland Garros si de Wimbledon, acolo unde n-am bagat nasul niciodata, tot asa cum nu ne dam in vant dupa melci. Doar daca sunt ai senatorilor. 

Ne plac invingatorii, dar doar ii tocam dupa bunul nostru plac. Cum isi ating limitele sau obosesc, cum nu ne mai plac. Pai ce e asta? Ori esti bun, ori esti prost. Simona oscileaza intre aceste doua aprecieri cu o viteza ametitoare. 

Habar nu avem cum se face performanta. Dar stim ca ne place la nebunie. Nu ne place argintul, ne seamana stricaciune in globul ocular (vezi performanta echipei masculine de sabie la JO), nu ne place locul 3 la gimnastica (pute a mediocritate), iar locul 4 in lume este o rusine. Ne place aurul. Acel metal pretios care straluceste la gatul unui sportiv in timp ce noi balim doar la vederea lui. Ne face o pofta extraordinara sa sedem mai acatarii in canapea si sa ne luam in serios sarcina de atoatestiutor in orice sport. Ba ca Sharapova urla, ba ca Lisicki e urata, ba ca Nadal e fraier etc. 

Pana mai ieri, nici nu ne trecea prin cap ce face un arbitru la tenis. Azi stim cu desavarsire ca Kader Nouni e corupt. 

Ieri, Simona Halep atat a putut. Sa-i fie rusine. Trebuia sa poata mai mult. Trebuia sa-si dea obstescul sfarsit pentru teren. Pentru noi cei care am asteptat atat si ne-a lasat cu buza umflata. Pai daca nu eram noi sa ne uitam la ea, cine o mai facea celebra. Pai daca nu eram noi sa ridicam ratingul Eurosportului, cine mai facea istorie. 

Ne place asa de tare performanta, ca aproape am facut diabet de la ea. Dar cel mai tare ne e teama ca ne baga la dieta. Asa cum ne-a bagat fotbalul. Si de ani de zile ne da doar seminte. Iar acum cand am primit icre negre de la tenis, ne simtim indreptatiti sa nu ni se mai aduca aminte ca odinioara ne placea fasolea. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Metehnele dracilor rosii

Sau despre folosirea cumpatata a metaforei si a figurilor de stil in general. Asta pentru ca am audiat mai multe meciuri in transmisiunea televiziunii nationale si am constatat ca ploua cu metafore, care mai de care mai plastice si mai siliconate. Nu lipsesc nici protezele si protozoarele, dar nici euglenele si paramecii. Asta daca imi permiteti sa metaforizez si eu. 

Iata cateva exemple: pletosul Pletikosa, uriasul curaj nebanuit, posesia dracilor rosii, perdea de picioare etc. Sigur, nu ne mira, daca citim an de an perlele de la bacalaureat constatam ca aceste exprimari sunt in acord cu referintele bibliografice bine internalizate inca din scoala. Educatia incurajeaza exprimarea sofisticata, poliuretinizata, frumos ambalata si bine incrancenata in abstract. 

Discul auriu al soarelui plutea pe cerul albastru ca oglinda marii neincapatoare...bla, bla, bla. Acesta constituie un inceput de compunere reusita. Cantitatea de epitete, de hiperbole, aliteratii si alte aberatii compun un stil impus elevului si acesta produce in timp record niste monstruozitati verbale.

Ceea ce vorbim este bine ancorat in ceea ce simtim. Daca este in natura noastra sa inclinam si spre poetic, atunci cu atat mai frumos. Dar daca ceea ce vorbim este construit artificial printr-o juxtapunere de stiluri kitch, atunci ajungem la ceea ce se numeste limbaj de lemn. 

De ce folosim metafore? Ca sa fim mai interesanti? Ca sa fim mai creativi? Ca sa habar nu avem despre ce vorbim? Ca sa cream confuzie?

Folosim metafore pentru ca asa ni se cere. Metafora face parte din curricula decenta a oricarui vorbitor, fie el prestator de examen oral la bac sau comentator sportiv. Acum daca cuiva i se nazare sa o foloseasca si in piata, de ce nu? Morcovul roscovan ca focul, para natafleata ca malaiata, ciresica rotunjioara ca o galma etc. 

Asta pentru ca ne scapa din vedere prima regului a bunui simt lingvistic: insertiile stilizate depind de contextul vorbirii. Daca vorbirea apartine unei actiuni concrete, atunci evitam insertiile. Daca este vorba de sport, de exemplu, atunci vorbirea si continutul acesteia se refera in principal la redarea exacta a actiunii. Cu cat ne indepartam de concret si patrundem in fictiune, cu atat folosim mai mult figurile de stil.

Dar ce mai conteaza. Metafore sa fie ca talent exista cu carul. Si uite asa ne pregatim pentru rachete de tenis cu propulsoare, inot intr-un bras rasat sau sarituri cu schiurile intr-un balans tandru.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Asfalt. Beton. Tango

Would you like to learn to tango, Donna?

-Right now ?

-I'm offering you my services... free of charge. What do you say ?

-Ah... I think I'd be a little afraid.

-Of what ?

-Afraid of making a mistake.

-No mistakes in the tango. Not like life. It's simple. That's what makes the tango so great. If you make a mistake, get all tangled up, just tango on.

Recunoasteti, desigur, inceputul celebrei scene de tango din filmul Parfum de femeie, o interpretare de exceptie a lui Al Pacino. Una oarba, pierduta in bezna, dar foarte vie pe dinauntru, o cunoastere aprofundata a vietii cu ochii larg inchisi. 

Ai vrea sa inveti sa dansezi tango? Un pic de murmur, un pic de teama, o rumoare: ah, cred ca mi-e putin frica. De ce? soseste si intrebarea fara nici un ascunzis, franca si la ofertanta. Mi-e teama sa nu fac greseli. Raspunsul tipic, obstacolul clasic, teama de a nu gresi, de a nu atinge virtutea perfectiunii prin stangacia pasilor timizi. In tango nu exista greseli. Nu este ca in viata. Este simplu. Daca gresesti, continua sa dansezi si totul va fi doar tango.

Viata este de multe ori nimicitoare. Departe de a fi previzibila, este mult prea dura pentru sensibilitatea cu care intram in lume, mult prea ostila pentru ingaduinta initiala, mult prea violenta pentru mangaierea blanda pe care o asteptam. Daca nu e plina de caini, atunci e plina de porci. Nu este nici o trimitere obscura catre dinamovisti si nici o discriminare a porcinelor fata de ovine sau bovine. Mai degraba este o reminiscenta a unui roman scris de un rus, Un porc de caine. Mi s-a parut fenomenala asocierea. 

Cainii hartuiesc si musca pana la sange. Porcii murdaresc si pangaresc orice speranta. Asa e viata si e mandra de ea. Sa tavaleste prin noroaie si sta sa i se scurga zoaiele. Sa zgribuleste prin praf si asteapta sa se sufoce. Se gudura pe langa gunoaie si spera sa nu moara de foame. Si ar fi o incercuire eterna sisifica daca nu ar exista tangoul. 

Tangoul este viata surprinsa in offside. Este viata in straie de sarbatoare, curata si sulemenita de ocazie. Este viata pacalita sa se prinda in mrejele pasiunii si sa uite pentru o clipa de dintii ascutiti. Sa pastreze doar indarjirea. Aceea de a lupta pana la capat. Dar nu singur, ci impreuna cu celalalt. Aici nu exista greseli. Aici nu exista dispret. Aici nu exista teama. Exista doar dorinta. Este metafora perfecta a celebrarii vietii care isi ia un concediu de la mismasurile ei cu lumea asta rea si neprielnica. 

Ce ziceti, aveti chef de un tango? 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina