Si a venit iar vremea impresiilor post weekend. Nu este nimic care sa opreasca timpul si nu este clipa care sa stea pe loc. Poate doar regretul sau nostalgia baladelor de alta data, vorba lui Francois Villon. Asta daca nu ne anima mai puternic impulsul clipelor ce vor veni. Dar sa revenim la oile noastre, care oi se inmultesc peste weekend in progresie geometrica (credeati ca o sa spun ca ciupercile dupa ploaie,nu?).
Ce ramane notabil dupa acest weekend. O poveste de exceptie, cea a lui August Rush. Nu e vorba de luna a treia din anotimpul varatic si nici de faptul ca ar fi grabita sau ca ar fi graba mare luna asta. Ci de emotia extraordinara a sufletului mut, de o legatura inconstienta ce trece dincolo de cuvinte si strabate anii si locurile in cautarea unei intalniri care s-a petrecut deja demult si si-a lasat amprenta uitata, dar imposibil de sters. August Rush, in regia lui Kirsten Sheridan (2007) este un film despre muzica sufletului si despre chemarea sufletelor ratacite. Nimic ultra spiritual care sa ne duca cu gandul la Elodia, ci doar o poveste imensa de iubire.
Sa mai notam apoi niste clatite brasovene, cu o mana generoasa de branza de vaci indulcita cu miere, imblanzita cu accente marcante de rom, presarata cu un suflu de zahar vanilat si napadita de stafide aurii. Rulate apoi pe un pat tandru de lut ce suporta bine dogoarea cuptorului si intinate la final cu cativa stropi de miere. Imediat ce s-a rasfirat dogoarea, pofta si-a satisfacut pornirea amanata cateva minute bune.
Dar hrana cea de toate zilele de weekend a fost performanta. O analiza minutioasa a ceea ce face diferenta intre marii performeri care respira recorduri cu usurinta cu care noi oamenii de rand respiram oxigen si marii performeri care isi dau duhul pentru locul 13. Actiunea se petrecea la Campionatul Mondial de Natatie de la Barcelona, acolo unde in zile in care ochiul se minuna de viteza cu care apa nu reusea sa ajunga din urma bratele viguroase ce doborau record dupa record, cel mai bun record obtinut de Romania a fost clasarea pe locul 13 a lui Norbert Trandafir. Privita din afara, aceasta informatie nu transmite nimic. Privita la fata locului ne lasa fara speranta. Omul a muncit pana peste limitele posibilitatilor sale pentru aceasta performanta. A facut tot ce a fost omeneste posibil si chiar mai mult. Si cu toate acestea nu s-a putut apropia nici macar sa inspire dara lasata de marii performeri.
Si m-am gandit ca aici este vorba de gena. Sigur, romanii au uimit intodeauna prin faptul ca au facut performanta in slipi, in opinci, cu rachete cusute cu ata sau cu spade lipite cu scotch. Dar a inceput sa ne tradeze si gena. Samburele acela de genialitate care te duce inainte cand bratele obosesc, cand mintea cedeaza. O buna bucata de vreme a mers si ADN-ul tenesilor chinezesti. Dar acum a venit vremea Adidasului. Si ce te faci intr-o atare lupta? Te zbati o data, te zbati de doua ori, dar a treia oara te lasa materialul. Caci genetic nu a fost structurat pentru mai mult.
Gaudeamus igitur si sa ne multumim cu altius, citius, fortius de pe locul 13.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu