Razboiul tenesilor chinezesti

Si a venit iar vremea impresiilor post weekend. Nu este nimic care sa opreasca timpul si nu este clipa care sa stea pe loc. Poate doar regretul sau nostalgia baladelor de alta data, vorba lui Francois Villon. Asta daca nu ne anima mai puternic impulsul clipelor ce vor veni. Dar sa revenim la oile noastre, care oi se inmultesc peste weekend in progresie geometrica (credeati ca o sa spun ca ciupercile dupa ploaie,nu?).

Ce ramane notabil dupa acest weekend. O poveste de exceptie, cea a lui August Rush. Nu e vorba de luna a treia din anotimpul varatic si nici de faptul ca ar fi grabita sau ca ar fi graba mare luna asta. Ci de emotia extraordinara a sufletului mut, de o legatura inconstienta ce trece dincolo de cuvinte si strabate anii si locurile in cautarea unei intalniri care s-a petrecut deja demult si si-a lasat amprenta uitata, dar imposibil de sters. August Rush, in regia lui Kirsten Sheridan (2007) este un film despre muzica sufletului si despre chemarea sufletelor ratacite. Nimic ultra spiritual care sa ne duca cu gandul la Elodia, ci doar o poveste imensa de iubire.

Sa mai notam apoi niste clatite brasovene, cu o mana generoasa de branza de vaci indulcita cu miere,  imblanzita cu accente marcante de rom, presarata cu un suflu de zahar vanilat si napadita de stafide aurii. Rulate apoi pe un pat tandru de lut ce suporta bine dogoarea cuptorului si intinate la final cu cativa stropi de miere. Imediat ce s-a rasfirat dogoarea, pofta si-a satisfacut pornirea amanata cateva minute bune.

Dar hrana cea de toate zilele de weekend a fost performanta. O analiza minutioasa a ceea ce face diferenta intre marii performeri care respira recorduri cu usurinta cu care noi oamenii de rand respiram oxigen si marii performeri care isi dau duhul pentru locul 13. Actiunea se petrecea la Campionatul Mondial de Natatie de la Barcelona, acolo unde in zile in care ochiul se minuna de viteza cu care apa nu reusea sa ajunga din urma bratele viguroase ce doborau record dupa record, cel mai bun record obtinut de Romania a fost clasarea pe locul 13 a lui Norbert Trandafir. Privita din afara, aceasta informatie nu transmite nimic. Privita la fata locului ne lasa fara speranta. Omul a muncit pana peste limitele posibilitatilor sale pentru aceasta performanta. A facut tot ce a fost omeneste posibil si chiar mai mult. Si cu toate acestea nu s-a putut apropia nici macar sa inspire dara lasata de marii performeri.

Si m-am gandit ca aici este vorba de gena. Sigur, romanii au uimit intodeauna prin faptul ca au facut performanta in slipi, in opinci, cu rachete cusute cu ata sau cu spade lipite cu scotch. Dar a inceput sa ne tradeze si gena. Samburele acela de genialitate care te duce inainte cand bratele obosesc, cand mintea cedeaza. O buna bucata de vreme a mers si ADN-ul tenesilor chinezesti. Dar acum a venit vremea Adidasului. Si ce te faci intr-o atare lupta? Te zbati o data, te zbati de doua ori, dar a treia oara te lasa materialul. Caci genetic nu a fost structurat pentru mai mult.

Gaudeamus igitur  si sa ne multumim cu altius, citius, fortius de  pe locul 13.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Racoarea din miezul caniculei

Ne loveste ca o Fata Morgana in moalele capului acest oximoron. Unde gasim racoarea zilele acestea, noptile acestea, diminetile acestea? Dupa ce am reflectat indelung la aceasta intrebare in timp ce mi se imperecheau picioarele cu asfaltul (nu intr-un tango) si capul imi ardea ca sub povara unei descoperiri nastrusnice de premiul Nobel, am gasit raspunsul: in fantasma, desigur. Pai nu este pacat de la Dumnezeu sa nu te prinda canicula in port la Saint-Tropez in timp ce briza iti mangaie obrazul? Pe plaja in Sardinia unde marea susura italieneste "dime cuando, cuando, cuando", pe insula Rhodos unde bronzul are culoarea maslinilor, in Monte Carlo unde aerul are un gust princiar sau la Barcelona unde vantul adie in pasi de flamenco?

De ce nu riscam un passo doble pentru o racoare transatlantica? Pentru ca nu stim cat ne tin baierele liberei asociatii si n-am vrea sa ne abata din neatentie prin Africa sa ne prajim si mai tare. Visand cu ochii larg inchisi cum spunea stimatul Stanley Kubrick, ne trezim ca facem surf doar pe picaturile produse de milostivele stropitori orasenesti. O clipita, doar cat sa nu faci insolatie.

Dar racoarea autohtona invelita in mucuri de tigara si pahare goale de plastic, in stiuleti de porumb cheliti de dintii ageri si in coji de seminte purtatoare de ADN? Nu, din respect pentru micul dejun, sa fantasmam estetic. Sa facem o baie, dar s-o facem cum se cuvine, sub ochii carabinierilor in Fontana d'Amore din Roma, mult mai cunoscuta sub numele ei de fata Di Trevi. 

Asa cum ne invata Kirsten Bell in filmul When in Rome care insa plateste scump gestul de a-si fi bagat picioarele in fantana altora. Toate drumurile duc la Roma si iata si fantasma tot acolo ne-a adus. Roma este un paradox: este caniculara, dar in miezul caniculei exista mereu un strop de racoare. L'amore vero ha un vero sapore.