Mai tineti minte ca v-am povestit de Once upon a time in Wonderland, o continuare a povestii lui Alice, acum o femeie in toata firea care se intoarce in tara Minunilor pentru a-l gasi pe cel pe care il iubeste si l-a pierdut. Va spuneam atunci ca voi incerca sa aflu boala de care suferea Alice. E vorba de singuratate si de pierdere. Un sir de pierderi (mama, tatal, si acum iubitul) care o arunca intr-o fantezie fara sfarsita menita sa nege doliul ce ar fi facut pierderea definitiva.
O fraza care mi-a atras atentia si care poate fi o tranzitie spre realitate si spre acceptarea pierderii este urmatoarea: Credeam ca Wonderland (Tara Minunilor) este o prescurtare de la minunata, dar acum I wonder if we gonna make it through. Fantezia poate deveni rapid o inchisoare sau un cosmar.
Alte impresii din weekend, o reeditare a prabusirii iluziei fotbalului echipei nationale. Nici nu mai stim daca traim atunci sau acum, daca jucam ca sa reparam ce am stricat o data de mult pentru totdeauna sau pentru a merge inainte. Din pacate, infrangerea si imaginea stuporii infuriate a devenit aproape o scena ecran, cum scrie Freud.
Ganduri de casa si ganduri de departe. O istorie apolitica si demilitarizata a Kazahstanului, aproape o antropologie a societatii comuniste ramase prizoniera in democratie. Un gand aruncat tocmai catre sfarsitul anului si intors apoi ca un bumerang.
Si the last, but not the list, o sezatoare. Credeati ca nu mai exista sezatori? V-ati inselati. Tocmai am participat la una care cultiva arta maiestritului in cozonaci. Ce a iesit? O insufletita adunare ce a imbratisat prepararea tandra a unor cozonaci in forme atipice. Gustul aburind nu s-a cramponat de forma, iar sezatoarea s-a incheiat armonios.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu