Viena este orasul ce iubeste Dunarea cu toata fiinta sa. Sau poate apa imbratiseaza cu blandete acest oras destul de rece de altfel. Nu este un oras cu portile larg deschise asa cum este Roma de exemplu sau fudul cum este Parisul. Este un oras discret si respectuos. Iti cere sa-l omagiezi pastrand tacerea si sa il respecti vorbindu-i in limba lui.
Vienezii nu sunt oameni primitori, ci mai degraba straini si deranjati de intruziunea turistului curios sa patrunda tainele orasului. Te primesc cu greu in restaurantele lor care arata ca niste adevarate muzee, te servesc doar in limba lor si nu le poti pretinde sa zambeasca. Sunt politicosi, dar nimic nu trece dincolo de piatra amabila a constiintei lor culturale.
Valsul se aude absolut oriunde. De la parcuri, la muzee, la castele, in restaurante si chiar si in toalete. La un moment dat ai impresia ca se aude chiar si din trotuar cand pasesti.
Viena este locul unde frumosul si-a facut lacas. Frumosul din arta, frumosul din aer, frumosul din suflet.
In 31 decembrie oamenii nu se inghesuie la supermarket asa cum v-ati putea imagina. Cel mult sunt cativa care asteapta linistiti la coada in piata de fructe de mare proaspete. In oras nu razbate nici o agitatie specifica noptii dintre ani. Dar oamenii sunt cuprinsi de freamat la intalnirea cu cultura. Muzeele sunt arhipline, se sta la cozi imense. Si o sa spuneti ca sunt turistii cei care umplu muzeele. Dar va asigur ca multi erau de bastina. Cu copii, cu cu carucioare, cu purcel, cu catel, oamenii se hraneau in ultima zi a anului cu arta. Piftia mai putea astepta.
La trecerea dintre ani, aceeasi oameni au umplut pana la refuz Stephan Platz, unde in fata catedralei au intampinat cu entuziasm sosirea orchestrei filarmonice la ora 11.45 si interpretarea unor fragmente celebre din Liliacul lui Strauss. Apoi, la ora 0.00 s-a produs ceva nemaivazut. O multime de oameni, acoperiti de umbrele artificiilor ce se inaltau doar pentru a se prabusi apoi in ploaie stralucitoare, au dansat un vals ca intr-o sala imensa de bal. Tineri, batrani, copii, din toate partile lumii, pe acordurile orchestrei care si-a pus tot sufletul intr-un acord ce avea sa deschida 2014.
Marsul lui Radezky a incheiat triumfal aceasta mica epopee denumita Revelion. Apoi urma ca fiecare sa retraga la un pahar de vin si apoi acasa. Pentru ca a doua zi o luau de la capat. In fata primariei, ascultand Concertul de Anul Nou si bucurandu-se ca si cum ar fi acolo in sala. Zambind la aceleasi melodii de care par a nu se plictisi niciodata.
Dunarea nu canta valsul pentru a-i seduce pe cei veniti in vizita. Ci isi canta sie insasi acelasi cantec de leagan de sute de ani, care parca s-a impregnat in caldaramul orasului patronat de Freud, Mozart si Goethe.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu