Vine cate o vreme asa, cand te trezesti dis de dimineata, cu toti scheletii din dulap peste tine. Cam asa a venit si weekendul acesta, cu tot cu olimpiada de iarna si cu tot cu rusi. Oricat de mult am lauda vodka si caciulile rusesti, ma tem ca ambele sunt anacronice. Am trecut demult la whisky, iar iarna e mai mult primavaratica in ultimii 20 de ani. Vibratia plecata din interiorul cercurilor olimpice, vaduvite de unul care nu s-a deschis, nu a avut nimic sportiv. Ci mai degraba o avalansa de nostalgii putrede si urat mirositoare. Rusia nu este si nu va fi niciodata prietena nimanui. De aceea ne infioara ospitalitatea din casele lor si ne inspaimanta caldura din inimile lor. Cand nu ai scaunul lui Obama, esti obligat sa sezi chiar si cand nu te dor picioarele. Micimea nu trece niciodata. Nu cea de stat, ci cea a unei constiinte.
Dar sa revenim la ganduri mai autohtone. Un weekend maraton al spiritului academic. In loc de sanie, Freud si Dependentele Eului. In loc de schiuri, o istorie zbuciumata a prieteniei stranse dintre depresie si toxicomanie. In loc de patine, o linie telefonica ce va prinde viata pentru mamicile care nu stiu ce sa faca cu bebelusii lor. Si pentru ca primum vivere, deinde filosofare si o competitie de triatlon: tarta cu ciuperci, tarta cu branza de capra, rosii uscate si sos pesto si tiramisu. Mintea are nevoie sa se impresoare in frumos, ideile au nevoie sa se incalceasca provocator, iar sufletul are nevoie sa se hraneasca corespunzator.
Teme-te de greci chiar si cand iti aduc daruri s-ar putea traduce zilele astea cu teme-te de rusi chiar si cand iti aduc zapada conservata cu aroma de tanc.
Si o poveste cu talc. Cand esti alergat o viata cu prosopul, la finalul ei nu mai alearga nimeni dupa tine. Te alergi singur.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
PS. Promenade in Sochi, 1973
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu