E din ce in ce mai greu sa existi in propria ta oaza de onirism. Sa te scufunzi pur si simplu in ungherele mintii si sa sorbi literele lichide cu care se scrie visul. Frunzaream deunazi in metrou paginile unei reviste in cautarea unor cuvinte care sa-mi graiasca ceva, nu doar sa-mi hraneasca globul ocular. (mai exista si asa ceva chiar daca va minunati)
Si oscilam intre un interviu cu Cornel Ilie, solistul trupei Vunk si un inside in cel mai exclusivist eveniment al scuderiei italiene Ferrari. Intre atractia unui barbat irezistibil ce cauta paranormalul erotismului si amestecul straniu de motor si moda al unei masini (a carui fan sunt dintotdeauna la F1, dar numai in combinatia cu Michael Schumacher). Intre un barbat care spune "imi plac lucrurile pe care nu le vad", si o masina despre care se spune ca "este ca o femeie frumoasa: trebuie sa o astepti, pentru ca stii faptul ca, in cele din urma, te va face fericit" (Luca di Montezemolo).
Periferia mea a sesizat insa aproape cu ultrarosu un idice termic deosebit de ridicat si de lipicios navalind peste mine in cautarea unui mai mare spatiu decat permitea aria recurenta. Am intors capul din dorinta de a identifica genul si specia intrusului. Dar ceea ce m-a lovit miseleste in cavitatea nazala, destul de sensibila de altfel, a fost un parfum de tocana de cartofi. Infranta, am abandonat reveria si am produs o ultima reflectie:
Mai tineti minte reclamele la Camel din anii 90, cu barbatii aia bine facuti, semi barbieriti, imbracati in blue jeans si cu palarie, mandri in saua calului si strunind seducator o turma de vaci? Aia de ce nu te duceau, domnule, cu gandul la balega?
Probabil ca din cauza ecranul protector. Sau poate era doar o iluzie. Si tocana de cartofi este aroma vietii reale. Daca ar fi sa fim realisti, spunea Cioran, depresia ar fi singura oglinda autentica a realitatii.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu