Zilele astea circulam foarte mult. Strabatem orasul in lung si-n lat, ne facem loc prin furnicarele inguste si cautam mult doritele cadouri. Trebuie sa fie potrivite, sa aiba acel quelque chose, sa fie menite, sa aduca un strop de surpriza si multa bucurie. In aceste lungi plimbari, nu lipsite de nervi si dezamagire, ochii nostri nu se pot dezlipi de marginile dantelate ale orasului in plina sarbatoare. E acea perioada in care totul e mai frumos, suntem mai buni, sufletul ne arde de generozitate si inima plesneste de atata iubire.
Asa sa fie? De-o fi asa, ne-o arde factura in ianuarie cand vom calcula costurile investite sufleteste. Dar ce au vazut ochii mei ce nu stau locului o clipa? Orasul s-a impodobit de cersetori. Aparuti ca tot colindatorul in luna cea mai prolifica lui a lasa de la inima, strazile sunt intesate de diverse indemne si profunde cainte.
Mare parte dintre ei sunt insa batrani. Unii in imagini deplorabile pe care desi ma duce mintea binisor, nu ajung sa le inteleg. Oameni bolnavi, infrigurati, trantiti pe caldaramul rece, in picioarele goale...Trecatorii trec facandu-se neobservati, cu privirea in gol. Nu e nimic de facut, insa este o violenta a privitului.
Nu traim in zona de razboi, nu avem guerile pe strazi, nu traim in jafuri si crima de strada (inca). Dar traim in plina violenta a privitului. Zi de zi suntem obligati sa privim degradarea umana, neputinta, boala, saracia, dar mai ales alegerea unui popor de a se expune ca o victima. De a renunta la lupta, de a ramane pasiv in fata vietii si de a chema moartea mult prea devreme.
Mintea mea revoltata a inceput sa produca sisteme. Si daca ar exista un sistem care sa ajute acesti oameni? Care sa le ofere masa, un pat cald, care sa-i umanizeze? Iar ei in schimb sa faca diverse lucruri, marunte, ce se pricepe fiecare, ce a facut o viata pana sa ajunga in deriva.
Si apoi, brusc m-a strafulgerat cumplita revelatie: ar refuza. Locul lor este acolo in strada. Nu ar ridica un deget ca sa schimbe acest lucru. Ca sa devii din nou un om ar trebui sa nu mai fii invizibil. Or, acesti oameni sunt demult fantome.
Sa mai amintim din weekend o dilema ce incepe sa capete proportii aprige: cand se impodobeste bradul de Craciun? Comit o blasfemie cei ce nu asteapta pana pe 24 decembrie, orele serii?
Un mic dejun, nu la Tiffany, ci La Mama, acolo unde in orele diminetii, in aburi de ceai cald imbratisat cu miere, in viziunea angelica a dulcetii si a untului, se poate incheia un an si se poate imagina urmatorul.
Cateva idei retro de la Libraria Bastiliei, un altfel de targ de cadouri, din alte epoci.
Si neaparat turta dulce de casa decorata saltaret pentru a mentine buna dispozitie a bradului de Craciun.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu