Poate ca sunt eu de multe ori cu gandul anacronic. Poate ca mintea mea evadeaza mult prea repede in ceea ce a cunoscut si a numit uluitor de repede ca fiind un ideal pentru gusturile ei. Sau poate pur si simplu ca nu ne-am nascut in locul care trebuia, cum spune un cantec autohton.
O plimbare prin Bucuresti la primele ore ale diminetii este departe de a fi idilica. Visul unei cafelute pariziene sau a unui cappucino vienez este mult prea dur pentru blandetea mizerabila o citadelei. Gandul unui suras matinal italian sau chipul renascentin al unei muze florentine este o utopie. Aici traim in neo-realism.
Da, da, ati citit bine, nu doar realism, ci neo-realism. Pentru cei ce au vazut ultimul film al lui Bernardo Bertolucci, Yo e Te, este mai clar ce inseamna acest lucru. In fictiune daca exista un cos pe fata unui adolescent, acesta dispare. In realitate acesta apare. In neo-realism nu poti vedea altceva in afara de cos, pentru ca acesta iti intra in ochi.
Sa revenim la scurta noastra idila matinala. Munti de mizerie iti produc o conjuctivita psihica si pana la cea fizica mai e doar un pas. Mucuri de tigara incep sa se confrunte pe teritoriu mai ceva ca gastile din Bronx. Rahati de caine imprastiati cu o lejeritate care te face sa invidiezi relaxarea si nepasarea lor.
Un tramvai umilit de trufia calatorilor si injosit de scuipatii nenumarati care se rasfira pe podea. Un sobolan rasfrant iti raneste globul ocular prin valtoarea cu care a suferit un traumatism cranio-cerebral. Il privesti aproape in racourci, precum in tablourile lui Andrea Mantegna.
Nu mai este de mult o comedie. Nu mai este de mult o tragedie. Este o pseudo-realitate. Nu este nici macar o fictiune. Este pur si simplu o lume paralela pe care am creat-o si care ne indeparteaza tot mai mult de lumea in care ar trebui sa traim. Este o lume in care viul a murit.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu