Coboram dis de dimineata scarile de la metrou. Pasii erau grabiti in incercarea de a se furisa de aburii grosi ce vesteau frigul de afara. Langa mine, cu coada ochiului, am vazut o doamna care se chinuia cu un geamantan urias. Privea cu o teama sumbra scarile interminabile pana la intrarea in metrou. Ma opresc in dreptul ei si ii spun: Haideti sa va ajut! si intind mana catre geamantanul ei sa il apuc de-o parte.
O figura furioasa se indreapta vijelios spre mine si aproape ca ma ucide cu privirea: Nu, multumesc!
Raman muta pret de cateva secunde. Mi-e greu sa inteleg ce mi-e neclar. E ceva absurd aici.
Apoi imi dau seama. Omul care nu poate cere ajutor este cel care nici nu poate primi.
Ne-am pus de atat ori problema faptului ca nu ne ajutam unii pe altii, ca tine de cultura, de civilizatie, de bun simt, de suflet, de patrie etc. Gresit, tine de capacitatea de a primi. Pentru a oferi ceva, este nevoie mai intai sa stim sa primim acel ceva.
O tara ca a noastra este vitregita de bunavointa. Oamenii din tara noastra sunt anevoios de suspiciosi si inevitabil inraiti. Sufletul de langa noi este trist si obosit. Fata din fata noastra este ingrozitor de speriata. Un semn de iubire, un gest de iertare, o fapta din suflet sunt aspru pedepsite cu indiferenta sau cu ostilitate.
Daca oferim ceva de mancare, ni se raspunde "noi nu primim pomana", daca intindem mana sa ridicam de jos pe cineva, ni se spune: "am si eu maini si picioare", daca strecuram o lacrima cand ne impresioneaza ceva, auzim: "uite si pe prostul asta" ec
Cum se invata din nou iubirea acolo unde s-a cuibarit ura? Cum se asterne din nou zambetul acolo unde a lasat o cicatrice tristetea? Cum se primeste din nou ajutorul acolo unde doare orice gest nobil?
Sunt intrebari retorice, ele nu isi cauta raspunsul. Caci o istorie a dus la aparitia lor si tot o istorie va conduce si aparitia unor raspunsuri.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu