Un weekend despre vinovatie. De departe cel mai apasator sentiment, cel mai urat remediu contra placerii, cel mai hidos reziduu al trecutului intunecat, cel mai viclean unguent al sufletului. De obicei totul incepe de la a face ceva rau. Cu totii suntem rai la un moment dat si apoi suportam consecintele. Care ar consta din a nu mai merita vreodata bunatatea, iubirea, tandretea, generozitatea etc. Totul ar fi simplu daca nu ne-ar pune intr-un conflict ingrozitor cu noi insine. Poate ca nu meritam, dar ne dorim cu insetare. Si dorinta isi ascute coltii in contra vinovatiei, iar aceasta o impresoara pana cand nu mai poate respira. Este o lupta surda. Psihicul este atat de sensibil al vinovatie. Nu stiu daca asta ni se trage de la nesatul milenar al mesei totemice sau de la tragedia seculara a lui Oedip.
Cu totii avem limite. Facem exact ceea ce putem, atat cat putem. Se putea si mai bine, se putea si mai rau. Dar ce este bun facut, asa ramane. Si iubirea are limite. Nici ea nu poate influenta destinul si nu poate vindeca orice. Nici ea nu se poate opune urii si negarii propriei existente.
Ce ne poate scoate din conflict? Cuvantul. Dar nu acela care este in zgomotul lui la fel de mut ca filmele lui Charlie Chaplin. Ci acela care pe langa litere cuprinde si emotii. Cuvantul poate fi asemenea unui Bing Bang, o explozie de viata, putin ametitoare la inceput, un haos initial, dar apoi cu rabdarea necesara de a fi ordonat in mintea noastra. Sau poate fi desertaciunea desertaciunilor. un pustiu fara margini, o gura robotica ce se onduleaza dupa forma literelor.
Sa notam cateva impresii din weekend. O prelegere despre adolescenta, despre acea perioada cand normalitatea se confunda cu patologia, cand strigatul de ajutor este vandalism, cand suferinta este lipsa de respect, cand cautarea si framantarile sunt delincvente, cand explorarea sexualitatii este pornografie. O concluzie de mare finete: fiinta umana este una bisexuala prin definitie. Dar ea are o mama si un tata, ceea ce ii permite sa aleaga o singura directie din cele doua deschise.
O carte care parca s-a potrivit la fix peste tulburarea politica proaspata de la vecini. Robert Musil, Omul fara insusiri, un roman de referinta al secolului XX si una dintre capodoperele modernismului literar. Actiunea este plasata in Viena lui Freud si Schnitzler, in perioada imediat anterioara izbucnirii Primului Razboi Mondial.
Premiile Oscar si marea supriza care nu a fost de fapt nici o surpriza. Avem obiceiul de a ne aminti istoria, dar fara a pastra valoarea umana a fictiunii. Ci scufundandu-ne in forma ei cea mai bruta. Doisprezece ani de sclavie nu este un film despre cuvinte. Ci despre acte si despre infiorarea pe care o produce absenta elaborarii actelor.
Nu uitam vizita delicata printre stropii de ploaie a unui manunchi de lalele, frezii, zambile si ghiocei. Timpul nu sta in loc niciodata. Nu ceea ce vedem pe fereastra ne spune unde si cand suntem. Ci ceea ce simtim inauntru. Si un voiajeur de departe cu un gand de basm ce va deveni realitate.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu