Batatorul de covoare dintre blocuri

Ma gandeam zilele trecute ce inseamna performanta si cum ajung unii zei, iar altii anonimi la dus. La zei l-am putea aminti pe Michael Phelps, iar la anonimii toti vecinii, cei carora le place apa. 

Mi-am adus aminte de o fetita. Care valsa gratios prin labirintul unei cutii de chibrituri fara a fi auzit vreaodata Strauss. Care salta in varful picioruselor, fara a fi vazut vreodata o balerina si care confunda tenesii cu delicate incaltari ce te fac sa zbori. O fetita care privea lumea cu bucurie si curaj si se gandea ca intr-o zi o va cuceri. Ale carei aripi se deschideau larg si pamantul zburda sub picioarele ei pret de noua etaje. Si asta de mai multe ori pe zi. 

O fetita care a primit in dar un costum albastru ca apa senina a marii pe care nu o vazuse inca si nu se minunase de infinitul ei. Dar care il purta cu noblete zi si noapte, asteptand sa vina randul visului ei.

Si intr-o zi a primit cumplita veste. Visul ei era interzis, nu facea partea din lumea de zi cu zi, era prea snob si prea abstract. Nu cerea doar mainile sau mintea, ci cerea intregul suflet. Iar asta era cu desarvire un pacat de viata intr-o era a mortii inchipuite. 

Trista, abia stapandu-si lacrimile, fetita a iesit in fata blocului hidos ce se intinde pe zece etaje in sus si pe sase scari in lateral. O lume urata a privit-o ostil pentru prima data. Oameni grabiti, chipuri suspendate in tacere, ochi inghesuiti in incremenirea lor si suflete mici si chircite.Ce avea sa faca? Si-a privit costumul albastru, singura amintire care inca ii spunea povestea visului ei. 

Si a vazut o bara care pazea strazile pustii indiferent de anotimp. O bara chinuita si de Paste si de Craciun de nenumarate lovituri de covoare si de aburi imensi de praf. O bara care suporta cu stoicism placerile masochiste ale gospodaririi cetatenesti. Si a inteles imediat. Avea o sansa, una singura sa-si etaleze universului talentul magistral. S-a inclinat in fata barii respectuos, si-a frecat mainile cu praf de creta si a luat cu asalt batatorul de covoare si l-a mangaiat intr-o inlantuire de miscari armonioase menite sa-i cinsteasca visul. Apoi, intr-un ultim zbor, a aterizat in fata celui care o primite in bratele sale si si-a ridicat darz mainile in semn de victorie. Un public numeros, dar invizibil a aplaudat in urale. 

Visul nu mai era doar o iluzie. El devenise realitate. 

Atunci cand viata nu ne mai permite sa visam, sufletul nostru se stinge si traieste sugrumat pana cand intr-o zi va uita sa respire. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina