Un adolescent imi spunea: nu are nici o legatura cu mine ceea ce invat la scoala la limba romana. Eu am multe povesti de spus, dar sunt povesti de strada pe care nu le vrea nimeni. Nu ma regasesc pe mine in nimic din ceea ce se intampla la scoala.
Sa luam aminte, marile adevaruri apar din senin. In anul 2014, intr-o generatie digitala care straluceste tehnologic si zbarnaie intelectual, dar sufera cumplit sufleteste, scoala seamana cu o cutie de chibrituri. Niste chibrituri ingalbenite, ude, batute de vremuri grele si scapate ca prin minune. Care se aprind greu, se sting repede si chiar daca se aprind, nu mai foloseste nimeni soba. Toti au aragaz electric.
Ce inseamna povesti de strada? Vagabondaj, tigari, bautura, droguri, delincventa? Uneori da, dar de cele mai multe ori nu. Inseamna realitatea trecuta prin propria simtire. Inseamna eroii de astazi, razboiul de astazi, iubirea asa cum e ea acum si lupta pentru supravietuire.
Dar nu erau toate astea si in Neamul Soimarestilor? Chiar mai nobile, mai pure, mai bine cristalizate. Foarte posibil, dar ambalajul nu se mai potriveste. Acesti copii nu recunosc nimic din ceea ce primesc si orbecaie prin timp si spatiu pana renunta. Cei care ar trebui sa le transmita acestor copii cum sa faca o punte intre ieri si azi, sunt aceeasi care ii condamna pentru strainatatea pe care o traiesc fata de ele.
Si ne intoarcem la o intrebare foarte delicata. Ce este scoala? O institutie unde intri bou si iesi girafa cu ochelari? O cladire unde se cultiva neuronii si se imbogateste memoria? Un mormant imens al tuturor lucrurilor nepretuite ce nu trebuie uitate niciodata?
Scoala este locul schimbarii, al transformarii. Invatarea este o transmitere care ne permite apropierea realitatii si amenajarea ei interioara. Scoala are datoria sa se modeleze dupa epoci si ere, sa struneasca dorinte si sa construiasca increderea. Sa deschida perspective si sa incinga imaginatia.
Din punctul asta de vedere, scoala era mai moderna pe timpul Mariei Antoaneta.
Ca sa raspund la propria mea intrebare, nu vad cum am mai putea trai cu Neamul Soimarestilor. Au nevoie de o noua poveste pentru a ne ajunge din urma. Daca nu cunoastem acele povesti de strada, vom ajunge niste straini fata de copiii nostri, nu ii vom mai recunoaste ca fiind o bucatica din noi si lucrul acesta ar putea deveni foarte periculos pentru tot ceea ce inseamna parentalitate. Ar putea insemna o alienare o legaturii, singura care mentine vie insemnatatea.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu