Ii mai tineti minte? Cu portocaliu si albastru si cu figurile acelea pierdute. Niste omuleti mititei care erau adunati laolalta pentru ocazii sarbatoresti si pentru preamarirea conducatorului preaiubit. Mi-am adus aminte weekendul acesta de epoca de aur, in special de felul in care era perceptibila prin ochii unui copil. De ciunga tare ca piatra, de brifcor si de cozi la rafturi goale, despre sentimentul acela de ambiguitate, ca si cum totul era foarte bine, dar te pastea ceva foarte rau.
M-am intrebat cum uitam lucrurile acestea, cum se scurg ele usor usor ca si cum n-ar fi fost niciodata. Unde este camaruta care le gazduieste, apoi inghite cheia si nu le mai deschide niciodata. Nu am intrat in dilema era mai bine atunci versus acum. Nu poate exista o asemenea dilema. Libertatea nu este optionala. Firimiturile de paine nu sunt un festin. Amenintarea nu este o forma de iubire. Dar m-am gandit la toti copiii aceia care au ridicat privirea din sortuletele albastre si s-au trezit apoi imediat dupa revolutie intr-un soi de democratie struto-camila. Oare sunt suficiente doua luni care sa poti trece de la comunism la democratie? Oare nu aici ne-am pacalit considerabil crezand ca este de ajuns sa schimbam uniforma cu blugii, brifcorul cu coca-cola si tovarase cu domnule?
Si iata acum la multi ani distanta, pusi inca o data sa alegem intre rusi si americani. Practic, aceeasi alegere ca intre soimii patriei si cercetasi.
Sa notam dintre impresiile acestui weekend ca viata poate deveni o povara atunci cand insasi esenta ei este putreda si mucegaita. Ca daca dispare placerea de a face, tot ceea ce facem este din scarba si inerent ne vom revolta la un moment dat sau cel mult vom suferi de indigestie.
Un amestec de emotie si umor foarte bine realizat in prezentarea unor vremuri de mult apuse, dar traite pe viu, in cartea Adinei Popescu, Povestiri de pe Calea Mosilor (ed Casa de Pariuri Literare, 2014). O asa vie enuntare a unor dorinte, vise, asteptari si o asa stransa legatura cu o strada ca pentru o clipa te face sa regreti ca nu ai cunoscut la fel de intim ca si ea Calea Mosilor.
Niste briose de iarna, cu mere si scortisoara, cu un miros divin, dar teribil de indisciplinate pe timpul travaliului coacerii. De unde intelegem ca iarna nu-i ca vara.
O reuniune de capete imprastiate peste tot, dar adunate laolalta din cand in cand. Zambete, vise, ganduri si o poezioara despre primavara.
Si nu in ultimul rand un film despre cum putem vedea cu sufletul acolo unde ochii s-au inchis din motive doar de ei stiute, Blind dating (in regia lui James Keach, 2006).
Well, let me tell you what I think love is. Love is how you speak to me. You have a softness in your voice that- And love is how you touch me... and guide me showing me the way to go. And when we kiss-when we kiss... it moves me to my soul.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu