Si a fost si weekendul luminat si prelungit. Nu fara mici sau mari obstacole. Vineri a plouat torential semanand panica printre cei care isi sprijina semetia sufletului pe prognoza meteo. Tot vineri s-a lasat cu mare suparare la coada la carne, ajungandu-se la vorba aceea celebra " sa se dea cate putin sa ajunga la toti". Si in case a fost tot o ploaie, dar gastronomica: cornulete cu nuca, sarmalute de vita, drob de miel, icre de crap, tarte cu ciuperci, cozonaci cu nuca, pasca cu ciocolata etc.
Daca inchideai ochii puteai lejer sa continui sa salivezi si sa incorporezi doar fantasmatic. Dar asta se intampla in cea mai neagra zi a anului, in care interdictia era de toate felurile. Asa ca trebuia sa te abtii.
De ce aderam la anumite traditii? De ce implinim anumite ritualuri? De ce mergem sa luam lumina?
Asta este o alta poveste. Pana la Lumina a fost Prohodul si s-a lasat cu asfixie si raguseala. Biserica Ortodoxa este pentru toata lumea, chiar daca gabaritul este depasit de trei ori. Cum or incapea in Biserica Catolica exact cate scaune au? Restul nu or fi frustrati ca raman pe afara? De abia apoi a fost sambata si in asteptarea Luminii de la miezul noptii, am asistat la slujba de la Vatican. O oranduire obsesionala de acte religioase, dar semanata cu cuvinte blande si omenesti. Oameni obisnuiti care lecturau pasaje din biblie in toate limbile. Papa care a tinut un discurs despre Galileea. Nu unul istoric, ci unul metaforic. Despre ratacire si despre deruta. Despre criza si despre renastere. Despre suferinta si despre vindecare. A spus ca Galileea nu este la mii de km distanta, adica un fel de Mecca care se transforma in Fata Morgana. Ci ca este in fiecare dintre noi. Parea ca le vorbeste oamenilor din fata lui. Chiar si milioanelor acelora de la televizor.
Pe cand discursul patriarhului Daniel parea ca vorbeste la pereti. Scoala nu numai se invata, te mai si nasti cu ea. Ca sa nu mai vorbim de vocatie.
Oamenii de jur imprejur erau preocupati sa scape din ceva in care nu i-a chemat nimeni. Sa se elibereze dintr-un prizionerat in care nu i-a inchis nimeni. Sa se revolte impotriva unui sistem pe care nu il recunosc ca fiind al lor. Ei nu duceau o lupta cu Dumnezeu. Ci cu ei insisi.
Sa ma notam din weekend filmul Labor Day (2014, in regia lui Jason Reitman), o poveste spusa cu incetinitorul despre cum viata iti aduce exact ceea ce doresti, dar nu asa cum te astepti. Cum viata te obliga sa suspenzi dorinta si cum amenintarea mortii te retrezeste si te arunca in mijlocul unei valtori. Un film sensibil si plin de intrebari.
Si o casa de piatra, inca una. Sa fie cu bucurie si cu multe etaje. Dar si cu multi locatari.
Hristos a inviat si pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu