Am ajuns
intamplator zilele trecute in centrul unde se doneaza sange in Bucuresti. O
zi insorita, de primavara care se stingea brusc la intrarea intr-un spatiu rece
si iluminat sumbru de niste neoane. Randuri de scaune perfect simetric asezate
te duceau cu gandul la un loc de asteptare al unui verdict. La intrare, o
doamna jandarm careia ii lipsea doar platosa si spada, te intampina ferm si
fara prea multe silabe risipite iti indica folosind degetul un formular.
Aceeasi doamna iti dadea si un numar asa zis de inmatriculare in randul
doritorilor donatori.
O data asezat pe scaun, in fata
ta un afis mare rosu pe care scris Sansa la viata, iti dadea de inteles ca ai
ajuns acolo unde trebuia si ca gestul tau este unul nobil, uman. Dupa doar
cateva minute doamna jandarm iti smulgea pixul din mana si din spatele unui
ghiseu in care se adaposteau trei doamne ocupate, o voce racnea cat o tineau
puterile : 79. Urma prezentarea la ghiseu unde un scurt interogatoriu te
punea la zid si iti scana bunele sau relele intentii, viata de zi cu zi si
istoricul medical. Daca picai acest interogatoriu erai azvarlit cu privirea
exact prin locul de unde ai intrat. Daca il treceai ti se indica un alt numar
unde urmau alte interogatorii si alte suturi in fund.
In tot acest rastimp, doamna
jandarm se preocupa sa orinduiasca scaunele la dunga, sa asigure linistea si sa
intampine orice nou venit cu aceeasi doza de sobrietate. Cei care greseau un
formular erau complet pierduti. Cei care raspundeau la telefon erau blamati.
Cei care intrebau unde este toaleta erau scrutati cu privirea. Iar cei care
uitau sa returneze pixul…va las pe voi sa ghiciti continuarea.
Stand asa si neavand altceva de
facut decat sa observ, lucru foarte deranjant pentru doamna jandarm caci nu
eliberam scaunul si il deviam de la axa lui de simetrie fata de alte scaune,
m-am intrebat : de cand practicam disciplina stalinista ? Dintotdeauna. De cand seamana o
clinica cu o inchisoare ? Probabil tot dintotdeauna. De cand suntem
adeptii unei rutine obsesionale de a respecta regulile si de a pastra o ordine
desavarsita? De cand munca in domeniul medical se confunda cu a te ratoi la
cineva si a-l umili daca este necesar ?
Si brusc neonul m-a iluminat.
Este o utopie ca o doamna cu zambetul pe buze sa te primeasca, sa iti ia
numele, sa te strige pe numele tau si sa isi povesteasca despre ce e vorba si
ce urmeaza sa ti se intample. Este o utopie ca un act care poate fi consumator
emotional si care are o semnificatie diferita sa fie tratat cu continere si
blandete. Sigur, vom auzi povestea cu acele sute de oameni pe care ar trebuie
sa le contina zilnic. Ca munca este multa si prost platita. Ca sistemul este
dezastruos si ca viata este plina de nenorociri.
Poate ca este adevarat, dar nu
explica lipsa minimului bun simt (in sensul englezescului commun sense), lipsa
minimei empatii, a putinelor, dar necesarelor cunostinte psihologice si mai
ales topismul si marlania. Caci bolile
de care sufera iremediabil si incurabil sistemul medical sunt acestea.
Traim in tara utopiilor pentru ca
ceea ce este decent si de bun simt este considerat o iluzie. Pentru ca
respectul este o dovada de lipsa de tupeu, iar politetea este o injuratura.
Pentru ca cultura este o jignire, iar empatia este un lux.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu