Interesanta chestiunea aceasta de a spune unde esti. Oare care sa fie impulsul care te indeamna sa te "pontezi" pe facebook? Primul lucru care imi vine in minte este aeroportul. Acolo exista check-in cu mult inainte sa apara facebook. Trebuie sa existe o evidenta a iesirilor si intrarilor in tara, unde tara este o limita bine delimitata. Asadar, check-in este un fel de arhiva a intrarilor in diferite locuri, fiecare loc in sine transmitand o semnificatie aparte. Poate cu totii ne-am dori sa existe un loc unde sa fie consemnate toate amintirile si sa nu se piarda niciodata. O sa-mi spuneti ca un astfel de loc este mintea noastra. Da, dar ea nu este la vedere, nu este grupala. Ori oamenii regasesc aceasta dorinta de a pune la o laolalta, de a impartasi, de a face schimburi, de a se lasa sa fie vazuti. Serge Tisseron, psihiatru si psihanalist francez, spune ca dorinta de intimitate a fost inlocuita cu una de extimitate.
Si atunci putem numi facebook-ul ca un continator urias si check-in-ul ca o apartenenta la acesta? Ca o comunitate de ganduri, trairi, amintiri vizuale. Ca un echivalent constient si vizibil al inconstientului colectiv?
In acest caz, a nu da check-in inseamna a te simti exclus din aceasta comunitate, a trata cu indiferenta sau a fi strain de ea.
Cateva impresii din weekend. Am tradat autohtonul pentru o aroma americana, placinta cu mere in stilul lui American Pie, mai putin picanteriile holywoodiene. Crocanta, bine glazurata, aurie, picurata cu un strop de frisca, cat sa o deturneze de la calea ei pseudo-vegana.
Din categoria aurie mai adaugam si niste medalii stralucitoare. Gratie, disciplina, dorinta si mai ales placere. Multa munca, dar si o buna cunoastere interioara si o motivatie pe masura. Cam aceasta pare a fi reteta succesului antrenorilor Belu si Bitang. Doar daca nu exista vrajitoria si atunci vorbim de magie in toata regula. In contextul in care intreg sportul este la pamant, gimnastica straluceste. Pacat ca nu intereseaza pe nimeni cum reuseste. Sunt convinsa ca e mai mult decat crema de pantofi sau lotiune auto-bronzanta.
Din categoria autohton, mai adaugam si niste liceeni rataciti in cautarea unui Bac care nu era de gasit. Au fost o data ca niciodata trei fete. Una avea o chitara, una avea tupeu si una avea o alergie urata. Ele s-au gasit cu trei baieti pe masura. Unul avea un nas rosu si invartea niste alune intr-un pahar, altul visa la cai verzi aero-spatiali, iar altul era ocupat cu scoala vietii. Ce a urmat este o comedie pe nume Selfie (regia Cristina Iacob, 2014), care te binedispune si iti face un preview al statiunii Mamaia si la statiunii Vama Veche, denumita generic Voma.
Am citit o cronica dura pentru filmul acesta. Cum ca ar avea personaje de plastic si conflicte insuficient dramatizate. Si m-am intrebat: de cand avem pretentii estetice de la fictiune, in timp ce de la viata nu pretindem nimic?
PS. Ati dat deja check-in, oriunde ati fi?
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu