Cat o face marul mere

Odata, demultisor, a fost un copac in care cresteau mere interzise papilelor curioase. Copacul se numea Pomul Cunoasterii si detinea secretul Binelui si Raului, dar si a iubirii de neinteles dintre ele, caci nu se despart niciodata. O conspiratie a inconstientului a facut ca Eva sa-l seduca pe Adam, la randul ei sedusa de sarpele care se invartea pe acolo. Adam a incalcat interdictia si totul a luat o alta turnura. Realitatea s-a instalat brusc peste Paradis, au aparut rusinea, vinovatia, furia, regretul, melancolia. Alungati din Eden, Adam si Eva au suportat consecintele poftei lor pentru marul care era de ne-gustat. Am mai intalnit marul de atunci in multe alte ocazii: in Alba ca Zapada (tot ca o poarta spre realitate), in Praslea cel Voinic si Merele de Aur (tot ca o poarta spre dorinta), in capul lui Isac Newton, etc. In general, marul a ramas un simbol al dorintei de neatins. 

Am invatat ceva din aceasta incalcare a interdictiei? Da. Ca atunci cand ni se termina merele din gospodaria proprie, importam. Dorintele nu se termina niciodata, ele continua sa existe si sa se imparta in bune si rele. Propriul nostru interior este constituit din astfel de dorinte. De cate ori pe zi alegem sa muscam din mar? De mai multe decat obisnuim sa ne dam seama probabil. 

Doar sarpele este in plus. El este o metafora. Restul sunt oameni in carne si oase. Avem nevoie sa credem ca cineva ne poate ispiti, ca cineva ne sopteste la ureche, ca nu este doar vocea noastra interioara. Avem nevoie sa proiecta vocea care ne indeamna sa muscam din mar si sa o pastram doar pe cea care ne spune sa stam locului. 

Cat o face marul mere va exista si dorinta de a gusta din ele. Nici o pedeapsa nu va stinge dorinta. Doar o interiorizare a interdictiei. Daca ii vom face loc si gandului rau in interiorul nostru, atunci vom putea sa-l educam. Sa ne abtinem, sa ne cenzuram, sa respectam regulile, sa credem in ce ni se spune. Insa niciodata nu vom inceta sa ne intrebam de ce exista o interdictie. 

Tabla lui Moise este un pom mare cu zece mere. In mod constant mintea pune la indoiala nevoia de a le pastra acolo, neatinse, in perfectiunea lor care te imbie sa le culegi. Ati simtit vreodata  dorinta insuportabila de a rupe o floare care este pe cale de disparitie? De unde aceasta dorinta? Din nevoia acuta de a fi doar a noastra, de a o avea doar pentru noi, de a fi o posesie si nu doar o dorinta arzatoare.

Visam sa luam in posesie tot ceea ce nu este al nostru. Doar pentru ca le-am zarit din departare si vom tanji ca merele sa fie ale noastre. Aceasta ipoteza functioneaza si pentru BMW-uri, vile, costume Armani, ceasuri Rolex, limuzine si alte cele.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina