Am vizionat zilele astea o expozitie de pictura care mi-a retrezit o idee mai veche. Aceea ca tendinta estetica de reprezentare a figurilor este una confuza, difuza, de nediferentiere a sexelor, un apel la androginie. Expozitia lui Horea Cucerzean, o combinatie inedita si atractiva de influente impresioniste (Degas, Cezanne), accente si elemente in stilul lui Archimboldo, dar si efecte ale artei postmoderne (colaje), este plina de reprezentari ale figurilor umane (in special feminine): balerine, femei odihnindu-se sau dezbracandu-se, femei cantand, femei dansand, nuduri etc.
Prima impresie este una de confuzie, contururile vagi pierzandu-se unele in altele si impiedicand ochiul sa-si rosteasca verdictul obisnuit. Trupurile gratioase sunt in multe parti insotite de elemente colturoase, fragilitatea este imbratisata de duritate, adancimile se opresc brusc in ascutimi, iar imaginea care se naste poate fi cu usurinta masculina desi izvoraste din sorginte feminina.
Mi-am adus aminte si de reprezentarea picturala similara a lui Lucian Freud, nepotul lui Sigmund Freud, a carui expozitie am vizionat-o la Viena, in cabinetul celebrului psihanalist. Aceeasi figurare derutanta a cuplului, care pastra o simetrie ambigua de oriunde ai fi privit. Era un el si o ea, dar in ea erau parti din el si in el erau parti din ea.
Cum a ajuns androginia un ideal in conditiile in care multe secole ne-am preocupat sa asezam clar sexul feminin si sexul masculin in istorie? Chiar ieri citeam ca in India este oficial un al treilea sex, nici femeie, nici barbat, denumit hijra. Unde situam aceasta reprezentare?
Este o problema de estetica, mintea fiind capabila sa exprime laolalta si sa reflecte imaginea unui cuplu fuzional? Este o fantasma, aceea a combinarii sexelor pentru a inlatura orice complex de inferioritate si orice angoasa de castrare? Este o devianta a sexualitatii, o negare a originilor diferite si implicit a destinelor diferite?
Oricare ar fi raspunsul, sa nu uitam ca adroginul este un ideal, o nazuinta fara limita, o perfectiune fara cusur. Si cred ca cea mai plauzibila ipoteza este ca aceasta nazuinta renascuta din adancul unde fusese refulata este rezultatul unei rani narcisice.
Suntem atat de fragili, atat de vulnerabili, atat de insangerati si amenintati de singuratatea insuportabila a independentei individului incat vrem sa ne cufundam in celalalt si sa ii incorporam dimensiunile, devenind una cu el pentru totdeauna.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu