Calul brazilian

Inca un weekend sub semnul patimii rotunde. Chiar citeam un articol de pe situl Asociatiei Internationale de Psihanaliza care dezbatea pasiunea oamenilor pentru fotbal. Nici un fenomen social, de orice natura ar fi el nu poate fi izolat. Interesante sunt insa motivele pentru care cineva urmareste un meci. Simpatia pentru un fotbalist, antipatia pentru o tara, placerea de a urmari mingea alunecand pe iarba, dragostea pentru Brazilia etc. Motivele sunt atat de diferite, insa ceea ce le uneste este grupalitatea. Grupul creat este o singura voce si uralele lui ridica in slavi o singura pasiune. Aceea de a trai impreuna pret de 90 de minute o fantasma comuna: ca putem juca vreun rol intr-o joaca care este cu totul in afara controlului nostru. Ca putem avea vreo influenta asupra celor care alearga pe teren. Ca putem implora divinitatea sau putem tine ghinion. Ca suntem o prelungire a eroilor sau ratangiilor de acolo de jos. Ca putem avea o contributie la ceea ce pare foarte important pentru cateva zeci de minute. Si apoi restul e tacere. Ecoul se stinge, zambetele se amesteca cu viata de a doua zi, lacrimile se usuca, gandurile se muta un pas mai incolo, iar iarba se resimte zile in sir de la talpile nemiloase. 

Daca fotbalul este o chestiune pulsionala sau o chestiune narcisica, adica daca ne hraneste libidoul prin punerea laolalta a 22 de barbati sau daca ne hraneste imaginea de sine prin identificarea cu succesul sau esecul, asta ramane de vazut in continuare. Ne putem pronunta neutri, mai ales ca nu avem o miza patriotica personala.

Sa notam cateva alte impresii din weekend. Ultimul intalnire din aceasta vara cu acei oameni deosebiti care isi pot impartasi suferinta, dar si sperantele si reusitele dintr-o viata de zi cu zi greu pusa la incercare. O intalnire neprevazuta, dar extrem de simpatica cu niste tineri din alte tari (Estonia, China, Turcia, India), cu o placere de a impartasi si o bucurie de viata extraordinara. Tanarul din India le-a cantat copiilor la chitara cateva cantece indiene si ne-a emotionat pe toti.

Prima intalnire cu niste omuleti mici, mici si o joaca cu susu-l in jos si josul in sus. Niste copilasi curiosi si pusi pe sotii, intr-o explorare continua si plina de peripetii. Nu au lipsit buf-urile, poc-urile, au-rile si trosc-urile. Va urma episodul urmator. 

Din nou tenis, cu discretie isi face loc printre meciurile de fotbal, si din nou Simona Halep. Vom vedea cu ce epitete se va imbogati dupa Wimbledon. Un turneu capricios, care se bazaie la fiecare 2 ore si dureaza ceva pana isi reface machiajul. 

O intalnire neobisnuita cu o sculptura moderna, chiar in sanul urbei, la intrarea in parcul Alexandru Ioan Cuza. Un cal imens, din metal, denumit Calul Titanilor, o creatie a tinerei Mihaela Diaconu in colaborare cu Bogdan Zaharia. O sculptura neo-urbana care sfideaza orizontul si scruteaza zarile. Cum este in plina desfasurare Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, am decazut din drepturi calul troian si l-am numit calul brazilian. Parea gata sa suteze la poarta. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina