Marea chefuiala de-o vara

Zi de vara in Cambridge. Dis de dimineata, galagie, zumzet la trecerea de pietoni. Niste copii asteptau  cu zambetul pe buze. Imi zic in gand: Doamne, ce dihanie mai e si asta, dar unde merg copiii astia? La scoala mi se raspunde. Zic, cum la scoala, ca a venit vacanta. Nu, aici nu a venit vacanta. Vacanta este doar in august si atat. Pai si sunt asa de veseli ca merg la scoala acum cand a venit vara?

Aceasta este o intrebare retorica. Pentru acesti copii scoala inseamna explorare, cunoastere, bucurie, distractie, aventura, aer liber etc. Nu au nici un motiv sa viseze la o vacanta de vara interminabila petrecuta lesinati in fata tv-ului. Ei au lucruri mai importante de facut. Sa traiasca, sa spere, sa cunoasca, sa invete, sa capete curaj sa descopere lumea si intr-o zi sa castige premiul Nobel. La astia viseaza elevii de acolo.

La ce viseaza elevii nostri? Sa dea cu prastia, sa manance shaorma, sa bata mingea pe maidanul care nu mai exista, sa urle cat ii tin plamanii in parc si mai ales sa leneveasca. Ce bine e sa nu ai scoala, sa stai cat e ziulica de lunga si sa te uiti pe pereti. Ai putea sa simti nevoia sa ii condamni si sa spui ca atat le poate pielea, dar nu este asa. La o asemenea scoala cum e scoala romaneasca, nu poti decat sa-ti doresti sa visezi la cai verzi pe pereti.

Scoala romaneasca este o pierdere de vreme. Cu regret afirm aceste cuvinte, caci am invatat scoala in Romania de odinioara. Habar nu are in ce secol suntem, cine sunt elevii ei, ce nevoi au sau ce pretinde viata astazi de la un copil sau un adolescent. Programa este facuta de extrateresti care au picat acum din luna si au trantit acolo ce au apucat. Materia este mai stufoasa decat vegetatia Deltei. Profesorii sunt depasiti de toate cele si scarbiti de propria lor obarsie. 

Inca pluteste in aer un rest al fantasmei comuniste de putere: noi suntem legea si ordinea, voi trebuie sa ascultati si sa va supuneti. Inca se simte mirosul angoasei de persecutie, cine pe cine paraste, cine pe cine pandeste. Insa se vede urma celebrei zicatori: ehe, ce vremuri erau o data, nu mai e ce-a fost; pai nu misca unul in front atunci. Inca se aude scartiitul stiloului pe caietul galben de caligrafie.

Scoala romaneasca este bolnava cronic. Nu vede, nu aude, nu simte, nu gandeste. Sufera de un polihandicap imposibil de recuperat. Si are si o balba narcisica care o orbeste definitiv si irevocabil.Performanta este inteleasa ca un maraton al calcatului in picioare. Succesul este repurtat prin umilirea celui mai slab. Esecul este o decapitare a increderii in sine. Incercarea de a fi creativ si ingenios este o crima. Mimetica este o virtute. 

Scoala romaneasca isi pastreaza probele de maturitate pentru sfarsitul anului, atunci cand conform graficului de evolutie a indicelui de performanta, elevii sunt in cadere libera. Este ca si cum i-ai spune unui sportiv la maraton ca dupa ce incheie cursa si gafaie cu limba afara, urmeaza sa se apuce de 100 de metri garduri si sa obtina un timp exceptional. 

Desigur, exista si exceptii. Insa efortul lor este o picatura insensibila in maldarul de apa de ploaie.
Scoala romaneasca este in stop cardiac. O resusciteaza cineva?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina