Nu primeste de mancare. Asa spunea o vorba romaneasca veche. De fapt era copilul care nu plange. Dar am actualizat putin. Pentru ca acest weekend a fost despre o lupta. Si cand vine vorba despre o infruntare fiecare lupta cu ce are la indemana. Mai trage de timp, mai mediteaza la cer, isi mai schimba rochia, mai mormaie printre dinti, mai face trei, patru pasi de balerina repetati in mod obsesiv etc.
Lupta este o competie dura intre interior si exterior. Este in primul rand un reglaj individual. Daca poti suporta tu insuti presiunea propriilor tale greseli, a propriului tau ideal, a propriului tau triumf. Este foarte subtire granita dintre sustinere si sabotaj. Te poti imbratisa inconstient intr-o calda toleranta a gandurilor tale, fie ele si vitrege. Sau te poti zbrobi sub o talpa uriasa plina de zgura invidiei si a reprosului.
Cine castiga pana la urma? Cel care a tipat mai tare. Cel al carui interior nu concepe sa se faca altfel decat isi doreste el si pentru asta este dispus sa zbiere ore in sir. Cel a carui minte nu conteneste sa susoteasca. Cel care s-ar lua de gat cu toata lumea pentru a-si mangaia la final succesul.
Sa amintim dintre impresiile acestui weekend: performanta extraordinara a Simonei Halep. Oricat am fi crezut, mai mult nu se putea. Deocamdata.
O incursiune intre secretele de familie, o minunata poveste despre cum ne-spusul ne haituieste pana cand isi va primi dreptul la a fi dezvaluit, despre cum suspinul nu este altceva decat ecoul dureros al secretului, iar sughitul este bobarnacul acestuia.
O poveste de iarna ( A winter's tale, regia Akiva Goldsman, 2014), doar prin infrigurarea care cuprinde sufletul atunci cand acesta este profund indurerat. Un el si o ea, un destin implacabil, un miracol si un cal alb. Nu este vorba despre nici un Fat-Frumos pe un cal alb care salveaza o printesa. Ci despre un om care alege sa continue sa traisca, chiar si cand simte ca inima i-a murit. Pentru ca viata are un sens pentru fiecare dintre noi si uneori ne scapa chiar si noua care suntem dirijorii ei.
Un dineu cu prosti (TNB, in regia lui Ion Caramitru), cu final neasteptat as spune. In fiecare dintre noi exista un Einstein, dar si un prost fara seaman. Cele doua parti se unesc si se despart necontenit. Fara oricare dintre ele am fi mult mai saraci.
Si data viitoare cand va invita cineva la un dineu, ganditi-va de doua ori.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu