Zilele trecute o fetita in varsta de 5 ani m-a intrebat: daca eu stiu ca regula este ca nu avem voie sa lovim pe nimeni, atunci de ce doamna educatoare nu a respectat aceasta regula?
Grea intrebare, nu puteam raspunde la ea fara a afla ce se intamplase de fapt. Doamna educatoare a raspuns insa senina, afirmand ca fetita nu s-a conformat cerintelor ei si intarziind sa-si dea jos bluza si sa se dezbrace in pijamale, a deranjat toata clasa de copii care trebuiau sa adoarma la minut. Fetita, incurcandu-se in maneca bluzei a cerut ajutor. Acesta a venit sub forma unei palme si a unui torent de reprosuri cum ca este inacceptabil sa nu se descurce singura. In plus, palma a fost un bonus si pentru alti nervi produsi educatoarei de debitul verbal al fetitei si de cantitatea de intrebari pe care o pune zilnic.
Fetita nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor doamnei educatoare si nu s-a putut conforma idealului ei de disciplina si viteza. Nu s-a gandit niciodata fetita ca va trebuie sa exerseze zilnic la un maraton al schimbatului in pijamale ca sa evite asprimea palmei care poate pica oricand.
Aceeasi doamna educatoare a dojenit fara nici o blandete parintii care indraznisera sa isi inscrie copilul la optionalul de Arte sau Mind Lab, spunandu-le ca sunt niste porcarii si ca ii va retrage chiar ea cu mana ei daca ii inscriu.
Parintii s-au simtit umiliti, fara nici o posibilitate de a reactiona si gata sa se resemneze, plecand capul si sperand ca vor trece cu bine si peste anul acesta scolar. Poate copilul va scapa doar cu cateva palmute si cateva urlete decente. Poate ca ei nu vor incasa mai mult de 3-4 sedinte de umilinta si batjcora.
De unde vine puterea unui om in fata altor oameni? De unde vine teama lor si convingerea ca nu le ramane nimic de facut?
Din nevoia de a construi mereu o ierarhie baza pe alternanta superior/inferior. Adultii nu sunt obisnuiti sa fie egali, sa comunice parte in parte, sa adopte o atitudine activa. Ei au fost invatati sa se supuna celor mai puternici, sa accepte ceea ce li se cere, sa nu pretinda ceea ce li se cuvine, ca s-ar putea intoarce mai rau impotriva lor, sa taca. Aceasta atitudine este o reminiscenta a unor conduite infantile indelung cultivate in copilaria mica. A unei educatii pe baza de frica si de rezistenta la jignire si umilinta. A unei dictaturi care a distrus orice urma de nazuinta si de independenta, lasand de inteles ca exista mereu un potential abuzator gata sa-si intre in drepturi.
De ce nu putem accepta imperfectiunea? Pentru ca idealul nostru este o utopie. Tindem catre perfectiune si accedem la ea pacalindu-ne in permanenta, trisand cu orice mijloace, mintindu-ne si inselandu-ne. Nu folosim cuvintele pentru a completa ceea ce este incomplet, folosim actele care vor comite mereu cate o noua violenta menita sa ne intareasca idealul. Daca vom fi puternici atunci vom razbi.
Convietuim inca dupa legea junglei, cel mai puternic supravietuieste, cel slab este exterminat. Cantarim abilitatile dupa doleante inexistente si pretindem reusite alienate. Le cerem copiilor sa fie ceea ce n-am putut fi acum zeci de ani. A fost o dovada de inteligenta ca n-am putut deveni ceea ce ne-a pretins un regim mimetic. Este o dovada de idiotenie ca pretindem sa devina copiii nostri.
In incheiere, ce ii putem raspunde fetitei la intrebarea ei isteata? Ca nu toti adultii s-au facut inca oameni. Unii inca se straduie sa devina.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu