Un weekend de revolta, de indignare, de protest. Sunt in viata si acele momente in care sufletul se revolta, mintea protesteaza, gandurile baltesc de indignare, iar vocea se aud tare si ascutit. Ori de cate ori vedem ceva avem o reactie. Poate ca decenii intregi a fost o reactie muta. Poate ca traumatismul tacerii ne-a apasat atat de tare incat acum suferim de laringita psihica. Poate ca nu ne mai permitem sa vorbim pentru ca ne e teama sa nu fim auziti. Sau poate ca ni s-a spus prea mult despre capul plecat pe care sabia nu-l taie si despre daca taceai, filosof ramaneai. In plus, inca de mici, in gradinite si scoli se cultiva tacerea. Sssssst, daca mai aud un cuvant nu stiu ce va fac.
Nu putem fi liberi daca cuvintele sunt prizoniere, daca ideile sunt sclave inca convingerilor inspaimantate de repercursiuni. Nu poate exista democratie in tacere.
Revolta nu este o distrugere, un razboi, o razbunare. Ci este o revolutie a gandirii care se reconsidera pe ea insasi, este o furtuna a afectelor care se sufoca la interior. Este o filosofie a existentei. Cel putin una dintre ele.
Sa amintim din impresiile de weekend un grup de oameni care lupta pentru ei si se lupta pentru a depasi imperfectiunea lor in raport cu asteptarile celorlalti. Oameni care nu isi gasesc locul si cauta cu disperare unul, desi au primit deja un loc atunci cand s-au nascut. Cine are dreptul sa ne ia locul pe care il primim la nastere? Cine are dreptul sa ne declare inadecvati pentru a ne arata in vazul lumii, nepotriviti pentru a zambi laolalti cu ceilalti, incapabili de a suporta rigorile unei societati ocupata sa se admire in oglinda?
Alti cativa oameni care au reusesc sa se exprime rasfoind ceea ce de obicei aruncam la gunoi. Care au reusit sa se inspire din banal si sa creeze un cotidian altfel decat arata el in mod obisnuit si totusi acelasi. Viata insasi este un colaj de trairi, de idei, de experiente, de momente.
O aventura in miezul idilic al urbei, o plimbare cu barca la adapostul cerului innorat, halvita tare ca piatra cum era odinioara, kurtos kolaci ca la mama lor acasa, poze ca-n Bucurestiul interbelic.
Si un val de oameni dornic sa asiste la conceptia futurista a reconstructiei uneia dintre cele mai urate monstre de arhitectura: Casa Poporului. S-a lasat mult asteptata proiectia, motiv pentru care oamenii au prins glas si au huduit lipsa de consideratie. O multime de oameni nu este o turma de oi care poate paste motaind toata noaptea pana da roua diminetii. Este un grup viu, care se poate simti usor jignit sau care nu se lasa umilit de nepasarea si tacerea altora.
Dar nicicand nu a mai fost apoi asa de frumoasa si vie aceasta casa imensa. Toate culorile s-au zbatut pe ea, flacari au pulsat pe grinzile ei, s-au creat povesti, s-au stins istorii, s-au vazut oameni traindu-si viata. Cu adevarat aproape parea umana aceasta monstruozitate care nu va lasa niciodata sa se uite comunismul. Poate ca nu putem darama si distruge, dar cu siguranta putem redecora, regandi, reinvia spiritul de odinioara al urbei. Caci, in urma comunismului, orasul nu si-a pierdut doar arhitectura si stilul chic parizian, ci si-a pierdut si speranta. Iar asta are repercursiuni pe termen lung.
Un foc de artificii de o intensitate uriasi a fost menit sa scoale chiar si din somnul cel de moarte. O impresie amestecata intre Revelion si bucuria noului an si o stare de razboi, un asediu total a fost inca o data dovada ca oriunde am fi, pulsiunea de viata se intrica cu cea de moarte. La propriu a izbucnit un foc care s-a zbarlit la privitori.
Sa mai notam si o prajitura de toamna orchestrata in culori calde, cu mere blande si ascultatoare, cu scortisoara plina de emancipare si cu o nuca resemnata sa fie in rolul secundar.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu