De cine radem?

Cum ar fi sa intram in pielea altuia? Pur si simplu sa ne trezim intr-o zi ca ii luam identitatea, ne-o insusim fara urma de vinovatie si ne destrabalam in firea lui fara pic de moralitate. Sa ne dezicem de noi insine picatura cu picatura si sa ne prelungim in ceea ce este celalalt. Sa gandim cu gandurile lui, sa simtim cu sufletul lui, sa graim cu limba lui, sa strapungem lumea cu ochii lui, sa gadilam orgoliul cu propriile lui pene. Sa profitam de toti cei ce il iubesc si sa furam iubirea lui, sa ne incalzim sub trufia ce clocoteste atunci cand stim cat de tare ii inselam. Sa ne amuzam de toti cei ce il urasc si sa dansam pe chinul lor. Sa dispretuim blagoslovenia si fatarnicia lor si sa ne minunam de povara prezentei unui om.

Si cand am ajunge in culmea desfraului narcisic? Cand am atinge apogeul unei deposedari de care pana si noi ne-am renega in cele din urma? Cand visul ce parea o sugubeata s-ar transforma in aberatie?

Atunci ne-am intorce la noi. Mai pustii ca niciodata, mai tristi, mai sobri, mai onesti si mai recunoscatori. Ca pielea noastra este toxica, dar ne apartine. Ca sufletul nostru este poluat, dar ii recunoastem mirosul. Ca privirea noastra este tulbure, dar ii cunoastem dioptriile. Ca inima noastra bate cu lipsuri, dar sunetul ei este ancora noastra. 

Sa notam cateva dintre impresiile acestui weekend. Despre viata si moarte, despre Rusia si cutremure, despre catastrofa si speranta, despre umorul care stinge focul suferintei intr-un grup de oameni care nu uita cine sunt, dar viseaza cine vor fi. O combinatie inedita de fructe al caror sezon s-a trecut de mult si totusi ele au ramas vii. O confuzie hilara intre stafide si afine, intre cirese si visine si un gand la ceas de seara. Oralitatea este eterna stralucire a primei consolari in fata lacomiei mereu goale. 

Un travaliu ucigator pe o scena mica, dar incapatoare. Revizorul lui N.V. Gogol si viata care se roteste ametitor pana la a te face sa te indoiesti de ceea ce faci, de ceea ce simti. Arta este o predare in bratele simtirii pana la epuizare. Orice strop care ramane proaspat este o incercare de a trada arta, de a pastra secrete fata de ea, de a nu-i darui si ultima suflare, de a-i nedreptati statutul de amanta vesnic nemultumita. 

Si o ultima replica: de cine radem? De noi insine atunci cand lacrimile s-au inecat sub barbia unui zambet fortat. De noi insine atunci cand ne-am pacalit simturile cu ratiunea. De propria noastra minte adormita de ganduri, ispitita de lacomie si injosita de vinovatie. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Boala ca o palma data vietii

S-a iscat un nou scandal legat de scoli. De data asta in vizor sunt scolile speciale. Acolo unde o mamica spune ca fetita ei, diagnosticata cu sindrom Down, a fost maltratata de cadrele didactice, suparate pe faptul ca fetita nu este suficient de sedata si le deranjeaza. 

Sa cautam adevarul ar fi o calatorie demna de Don Quijote. Sa stabilim vinovatii este rolul altora care se ocupa deja cu asta. Dar ceea ce mi-a atras atentia este afisul campaniei initiate in urma acestui incident. 

Dizabilitatea nu se trateaza cu bataie si sedative. Fii vocea copilului tau!

Daca ati citit ceva despre inceputurile psihiatriei, v-ati fi dus cu gandul acolo. La azile pentru bolnavi, sedati mai tot timpul si potoliti cu bataia atunci cand deveneau agresivi. Suntem in sec 21, intr-o tara care face parte din Uniunea Europeana. Alaturi de alte tari, precum Suedia sau Danemarca, unde exista institutii care se ocupa de recuperarea si integrarea copiilor cu dizabilitati la un nivel foarte satisfacator. Unde acesti copii devin adulti care merg la serviciu si la cumparaturi. Unde oamenii nu se impart in doua categorii, iar educatia nu contine in vocabular cuvinte din primitivul psihiatriei. 

Faptul ca exista aceste doua cuvinte este cel mai bun indicator ca nu suntem departe de vremurile de aur, in care a avea si fiinte atinse de imperfectiune era o atingere rusinoasa adusa statisticilor. In vremea in care nu se stia absolut nimic despre modul in care putem intampina dificultatile, putem depasi obstacolele, putem gasi o cale fireasca pentru fiecare in parte. 

Nu cred ca mai suferim de o slaba pregatire teoretica. Dar cred ca suferim in continuare de o lacuna uriasa in pregatirea sufleteasca. Pentru ca in timp ce mintea creste cu fiecare litera, sufletul are nevoie de radacini curate. Iar la noi este multa mizerie, ramasa acolo de atat de multa vreme incat s-a pietrificat.

Sufletul pietrificat nu se trateaza nici el cu bataie si sedative. El este la limita incurabilului. Poate doar o rememorare a traumei sale originare sa-l invie. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina