Era o vreme indelungata de cand ziua se intalnea cu noaptea intr-o alergare continua, ramanea pe loc pe timpul noptii si apoi o lua de la capat. Bloc startul era din ce in ce mai alert, noaptea era din ce in ce mai scurta. Somnul nu putea odihni sufletul, noaptea nu putea ingadui un finish.
El si ea se mai intalneau doar in spatiul stramt, dar infinit al noptii. Isi trageau cu greu suflul si uitau ce cuvinte sa-si spuna. Era doar o tacere al carei ecou se spargea de peretii care nu fusesera niciodata la maraton. Ei erau acolo de veacuri.
Incotro alergau? El alerga primul. Inaintea lui se intindea viata. Intindea mana sa apuce cat mai mult din ea si apoi viata mereu ii aluneca prin degete si se strecura cu un pas inainte lui. El se enerva si se ambitiona si mai tare sa alerge mai repede. Mesteca repede, caci nu avea timp pentru lucruri marunte.
Ea alerga dupa el. Inaintea ei era el. Intindea mana sa il apuce, dar el alerga din ce in ce mai repede. Ea nu vedea ce este inaintea lui. Il vedea doar pe el. Ea nu mai apuca sa mestece, inghitea nemestecat. Din cand in cand ea se ineca si el era nevoit sa se opreasca. Se intorcea si ii spunea: hai mai repede. Si ea continua sa alerge.
Unde era capatul acestui maraton? Niciunde. Caci maratonul era un cerc. Dar ei nu apucasera sa vada inca, caci ochii lor priveau mereu catre orizont.
Apoi el a vazut ceva ce i-a atras atentia. Si s-a oprit brusc. Ea s-a oprit in spatele lui. Viata nu era la capatul maratonului. Viata se derula putin cate putin chiar in timp ce alergau. Viata alergau impreuna cu ei. Dupa ei. Pana cand avea sa-i piarda din priviri. Si apoi ei ar fi ramas singuri.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu