Mergeam cu capul in pamant. Era noapte, o noapte greu de deslusit. Umbre treceau pe langa mine in stanga si in dreapta. Era greu de citit chipul lor, framantarea lor sau daca inca mai respirau. Era o lume fantomatica si in aer pluteau inca ramasitele a ceea ce fusese viu. Cand se asternuse tacere? Cand adormise viata? Cand noaptea trasese o cortina care de abia mai rasufla?
Gandurile imi fugeau ametite. Ploaia se oprise si lasase in urma ei ecoul unor picaturi care s-au resemnat la intalnirea cu caldaramul.
Vantul nu scotea nici un sunet. Stelele se ascundeau dupa nori, iar norii deveneau una cu intunericul. O raza de lumina se furisa in coltul ochiului. Te indemna sa cauti cu privirea locul de unde izvora. Printre nori, isi facea loc luna. Glaciara, eterna, giganta. Cu aceeasi melancolie adanca, cu aceeasi nepasare dintotdeauna, cu aceeasi singurate.
Doar ca in seara asta nu era singura. Era incoronata. Un curcubeu isi impletise bratele in jurul ei si o tinea strans. Luna parea putin stinghera, avea o zambet timid. Nu era obisnuita sa aiba musafiri la cina. Si nici oaspeti in visele ei. Mai ales, nu era obisnuita cu culoarea.
Palida, luna atingea acum cu degetele ei viata. Curcubeul radia viata si noaptea se aprindea cu blandete. Povestile capatau suflet, iar intunericul isi aprindea veioza. Se pregateau povestile de seara. Se soptea o rugaciunea. Se aprindea speranta pentru o dorinta.
Luna nu mai era singura. Asa cum Micul Print gasise vulpea sa-i tina companie si o imblanzise, luna gasise curcubeul. Este posibil ca el sa fi fost dintotdeauna acolo?
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Sursa foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu