Nu este vorba despre mine asa cum ati putea crede. Ci despre domnisoara Cristina cu Ch. Celebrul personaj al lui Mircea Eliade. Am vizionat ieri filmul cu acelasi nume in regia lui Alexandru Maftei, avand in distributie pe Ioana Anastasia Anton, Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Anastasia Dumitrescu. Consider o dovada de curaj abordarea clasica a unei teme atat de indepartate in timp intr-o cinemaografie tot mai prizoniera efectelor speciale si fictiunilor hollywoodiene.
Ceea ce te impresioneaza la acest film nu este continutul, ci vizualul. Replicile sunt destul de cunoscute, pe alocuri inlemnite in tiparele vremii pentru a crea o pseudo-autenticitate. Dar asta este doar partea manifesta, superficiala a povestii filmului. Partea latenta este cea vizuala. Filmat de o maniera larga, cu multe unghiuri ascunse dar carora ochiul nu li se poate sustrage, cu multa intunecime luminata insa de sunet. Este foarte greu sa mentii atentia captata in bezna. Pentru asta iti trebuie o prelungire in propria fantasma a privitorului.
Dincolo de a fi un horror asa cum s-a dorit (din cate am inteles), filmul este povestea unei familii indoliate in care orice intrus plateste cu viata dorinta de a face parte din familie. O familie formata din mama si doua fiice, in care barbatii au doar un rol in trecere (vizitatori), cele trei femei fiind partase unui secret transmis din generatie in generatie: o crima. Totul a inceput in sanul unei legaturi fraterne (cu 30 de ani in urma) si filmul confera toate sansele pentru ca uciderea sa se repete aidoma si in aceasta noua legatura fraterna actuala. Este vorba in cele din urma de transmiterea transgenerationala a traumei si de incalcarea celor doua interdictii fundamentale vietii psihice a familiei: interdictia incestului si cea a uciderii. Transgresarea lor conduce la prabusire, distrugere, moarte.
Va invit sa vizionati filmul, ar putea produce reflectii interesante.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu