Ensemble, c'est tout

Am auzit vorbindu-se intamplator despre aceasta carte. De fapt nu era deloc intamplator. (Am o viata privilegiata. In fiecare zi aud cuvinte). Ci in contextul existentei si disperarii de a fi de unul singur. Viata este cumplita atunci cand suntem obligati sa renuntam la celalalt. Cel putin asa pare. Munti de lacrimi, oceane de tristete, o durere nesfarsita si o furie pana la limita uciderii. Nu ma intrebati despre ce este vorba in carte. Aceste randuri sunt un preview si nu o postfata. Dar va promit ca ma voi interesa. 

Doi psihanalisti de cuplu francezi, G. Decherf si C. Caillot, scriau: "vivre ensemble nous tue, nous séparer est mortel". Adica, daca ramanem impreuna ne ucidem, daca ne separam murim. Nimic mai adevarat, nimic mai paradoxal.

Nu putem trai singuri, dar nici nu putem trai impreuna. Care este paradoxul? Acela ca ne nastem intr-un impreuna de nedespartit, traim incercand sa devenim autonomi si apoi ne luptam pentru a reinvata cum sa fim impreuna. Ce ciudata e viata cand produce o continua amnezie. Ne nastem din iubire, apoi uitam sa iubim. Invatam sa uram, apoi ne simtim vinovatati pentru ca uram. Ne simtim obligati sa iubim pentru a uita ura. Si uitam iubirea pentru a ne putea descotorosi de ura. 

Ocupati cu noi insine, ne luptam cu celalalt. A trai devine a supravietui. Apoi a supravietui devine a muri.

Si ajungem la un adevar esential. Viata este cumplita in fapt atunci cand suntem obligati sa renuntam la noi insine. Pentru ca incetand sa mai existam, pierdem si speranta de a mai fi impreuna cu celalalt. 

Va voi povesti ce am gasit in cartea Annei Gavalda, Ensemble, c'est tout (Impreuna) sau poate in ecranizarea cu acelasi nume in regia lui Claude Berri, din 2007, cu Audrey Tatou. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina