Ieri a fost ziua lui Mihai Eminescu si mi-am adus aminte versul si poezia care mi-a fascinat in anii adolescentei prin paradoxul ei. Pornea la drumul ei liric ca o poveste despre o iubire si sfarsea prin nostalgia unei himere ce n-a fost nicicand.
Este o ocazie foarte buna sa putem afla cate ceva despre idealizare. Iubirea ideala este devoratoare, mistuie, dar si cumplit de dureroasa pentru ca ea nu exista. Idealul inseamna admiratie, tinerea respiratiei, cresterea batailor inimii, fiori de calduri si valuri de frig. Dezamagirea inseamna dispret, sufocare, intepaturi ale inimii, pustiu si febra. Una fara cealalta nu exista.
Nici o fiinta umana nu va supravietui idealului daca ea nu dezamageste prin esenta ei pamanteana. Nici un ideal nu va deveni realitate daca nu adera catre imperfectiune. Nici o iubire nu va cantari in suflet, daca nu si-a lasat urmele suferintelor aduse.
Floarea albastra este o himera, o ultima strigare a unei dorinte a fi atins perfectiunea, un ultim ecou al unei credinte in puritatea iubirii, o ultima speranta ca nu a fost un vis. Moartea idealului aduce cu sine viata reala.
Atunci cand incetam a-l mai admira pe celalalt, putem incepe sa-l iubim.
Si te-ai dus, dulce minune,
Si-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!...
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu