Despre unele lucruri nu putem evita sa vorbim. Ele vin peste noi, desi noi intoarcem spatele, inchidem ochii, ne astupam urechile. Ele ne inunda mintea, ne ingrozesc noptile, ne intristeaza zilele, ne resemneaza speranta. Unul dintre ele este moartea. De ea nu ne putem feri, tot omul moare. Dar suntem invatati de mici ca moartea vine atunci cand am trait mult, am imbatranit, avem copii si nepoti, suntem impacati si fara regrete (sau doar cateva cum spune Frank Sinatra in cantecul lui celebru My Way).
Si ce se intampla cand acest scenariu este facut bucatele si viata nu ne-a ajuns nici macar la jumatate? Cand n-am apucat suficient sa iubim, sa suspinam, sa strigam de bucurie sau sa urlam de durere. Cand viata de abia ni se arata la orizont, ne facea cu mana, ne zambea bland sau ironic.
Uneori reusim sa ne luam zborul. Si cand atingem inaltul cerului suntem in extaz. Apoi, incepem sa ne facem griji pentru aterizare. Si nici prin cap nu ne trece, sau poate doar pe undeva prin strafundul mintii, ca s-ar putea sa ne prabusim. Si o data ce atingem pamantul intr-o ultima dovada palpabila ca suntem vii, apoi inchidem ochii pentru totdeauna.
Zadarnica incercarea de a-i mai trezi la viata. Mai raman doar cateva lacrimi inghetate. Si apoi restul e tacere. Cei care au murit inainte de vreme se numesc eroi. Pentru a fi avut curajul sa renunte la tot ceea ce ar mai fi fost indreptatiti sa primeasca. Pentru a fi avut curajul sa se teama in ultimele clipe de sfarsitul iminent. Pentru a fi avut curajul sa daruiasca vietii ultimele lor lacrimi.
Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte este o poveste despre ce se intampla atunci cand ne sustragem mortii. Ramanem prizonieri ai eternitatii, ai pustiului, ai singuratatii.
Realitatea de zi cu zi ne aduce insa multa alte povesti care lasa pustiu sufletul celor ce raman in viata.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu