Parafrazand celebra Hiroshima, mon amour, cartea este scrisa de Mioara Grigore, mamica a cinci copii, trei fete si doi baieti, dintre care unul este diagnosticat cu sindrom Down. Autoarea are un cancer in stadiu terminal si a pornit in ultima aventura a vietii ei avand un deadline de 3 luni pe care l-a surclasat de mai multe ori.
Incercand sa se refere la ceea ce a pus pe hartie, autoarea a spus ca nu se simte demna de a fi numita o scriitoare, ci mai degraba cartea este rodul unei marturisiri. Atunci cand moartea pandeste la colt ne simtim datori sa lasam o mostenire, sa spunem cine am fost si care este povestea noastra. Cum ne-am luptat si cand am inteles ca vom fi biruiti, unde se termina speranta si incepe disperarea, cand urlam de tristete si cand tacerea ne sparge timpanul cu ecoul ei mortifer.
Cartea nu este o declaratie de dragoste adusa unei boli ucigase asa cum ar parea la prima vedere. Ci este o declaratie de razboi, si anume acela de a-ti asuma ceea ce afli despre tine si de a incerca sa intelegi ce ti se intampla. Singura lupta pe care o ducem nu este impotriva nimanui altul decat noi insine. In mod paradoxal, cancerul se naste din noi insine. Mai intai este o soapta, apoi un murmur, apoi un ecou neintrerupt si dupa ce capata voce devine asurzitor.
Ineputul este aidoma sfarsitului, doar ca este despartit de niste ani buni. "Tin minte si acum: cadeam, cadeam si nu ma mai opream, si parca insasi viata mea parea o imensa si nesfarsita cadere. Aveam sapte ani." Si daca atunci ceva a oprit caderea, peste ani ea va fi reluata cu o forta greu de rapus. Viata este perseverenta cand vine vorba de momente cruciale. Atunci cand avem de ales daca oferim increderea netagaduita puterii de a trai cu orice pret sau daca acceptam viata ca pe o slabiciune ce va fi erodata putin cate putin, incepand cu profunzimile corpului nostru. Se spune despre cancer ca el este psihoza corpului. Psihoza este acea boala care ne departeaza incet incet de realitate pana la momentul cand pierdem orice contact cu ceea ce ne definea. Cancerul este acea boala care ne departeaza incet incet de viata pana la momentul cant pierdem orice contact cu ceea ce ne dadea viata.
Cartea este scrisa cu naturalete, simplitate, dar si cu un realism covarsitor. Are o doza generoasa de umor si un manifest autentic al credintei autoarei in Dumnezeu. In nici o clipa nu este un abandon al profanului pentru a propavadui sacrul. Ci doar speranta ca acela va fi atins macar cu un deget, in timp ce tot restul se zbate in profan.
Va invit sa cititi aceasta carte tulburatoare. Ea nu este un manifest al mortii, ci un ultim omagiu adus vietii.
Pe maine dimineata asadar,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu