Intr-o zi oarecare paradisul s-a preschimbat in lume ordinara. Mieii si leii nu s-au mai gudurat pe malul apei, ci s-au sfasiat de-a dreptul. Verdele s-a stins si a prins un maroniu rece, florile s-au ofilit si aerul a capatat un suflu deprimat. Cu alte cuvinte, lumea s-a intors la normal.
O ceata groasa s-a ridicat de pe minte si constiinta si-a intrat in drepturi. I-a facut morala dorintei si a pedepsit-o cu vinovatia. Diferenta intre ceata si vant este ca, in timp ce prima cultiva misterul, cel de-al doilea spulbera iluzia. Ridica praful de acolo de unde nici nu stiai ca era, iti arunca frunze in ochi, la care altfel nici nu te-ai fi uitat, te face sa fii atent pe unde mergi, desi din obisnuinta ai fi pasit cu inertie.
Dar cum se instalase paradisul? Atunci cand lumea ordinara si-a saturat posibilitatile de satisfacere a conditiei de siguranta. Atunci cand nu a mai putut construi armonie perfecta si nu a mai putut gratifica narcisismul insetat. Atunci cand nu a mai putut prelucra cerintele exigente ale unei instante morale inalte. Atunci cand conflictul a murit.
Paradisul este la randul lui o distrugere. A ideii de ambivalenta. O viata goala de contradictii este asemenea mortii. O viata perfecta, simetrica, oranduita in acord cu tot condeiul biblic, moral, spiritual, organic este o utopie.
Paradisul fusese doar o iluzie. Aceea ce nu putem trai in autoconservare.
Si inevitabil imi vine in minte poezia lui Lucian Blaga, Paradis in destramare:
Portarul inaripat mai tine intins / un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor Serafimi cu parul nins
Inseteaza dupa adevar, dar apele din fantani refuza galetile lor.
Arand fara indemn cu pluguri de lemn, arhangheli se plang de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini porumbelul Sfantului Duh, cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi zgribulind se culca in fan: vai mie vai tie,
paienjeni multi au umplut apa vie,odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarana va seca povestile din trupul trist.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu