Mutatia genetica a fericirii

Pentru ca eram in actul creatiei unor clatite, am ascultat o emisiune de seara la radio. Pe numele ei de scena, Microfonistii, emisiunea intervieva o sumedenie de guri dornice sa sopteasca in microfon ce i-a facut ultima oara fericiti. Despre fericire s-a tot scris de la Augustin incoace. Si nu se va termina prea curand. Dar aceasta introspectie era pasagera si chiar deloc serioasa si pusa pe filosofisme. Moderatorii, denumiti in mod caricatural sau nu, Nono si Cabral (sincer, mi-am adus aminte de Lolek si Bolek, pour les connaisseurs), incercau din rasputeri sa obtina elixirul verbal al fericirii. Oamenii care intrau in direct ii nedumereau insa: m-a facut fericit ca a iesit mama din spital, ca fratele meu nu mai e bolnav, ca am terminat ratele la banca, etc. O prima speranta licareste atunci cand un domn afirma cu incredere: cand m-am combinat. Cand te-ai ce? repeta domnii de la microfon. Pai nu se spune asa domnule, ca femeilor le place sa vorbesti frumos. Cand ai intrat intr-o relatie, se spune. Nu, nu, ca eu doar m-am combinat. Si piuitul telefonului distruge subit iluzia unui potential. Intr-un final un domn se apropie de idealul moderatorilor. Ultima oara m-am simtit fericit cand am baut cafeaua alaturi de persoana iubita dimineata. Aaa, asaaa, si domnii forteaza nota. Si ce anume te-a facut fericit inainte sa bei cafeaua dis de dimineata, ia spune-ne si noua? Nu pot, raspunde domnul sec, nu este inca doisprezece noaptea si nu avem voie. Si cam atat. Au ramas cu buza umflata de izvoarele fericirii ce rasareau de oriunde mai putin din sursa clasica.

Ce s-a intamplat cu fericirea? Cum a ajuns ea in spitale, banci, masini, rate, case si boli? 

Sa ne imaginam ca locuim intr-o cladire. Intr-un apartament spatios. Si in fiecare dimineata ne gandim cum sa asortam cromatica draperiei cu cristalul lampadarului din hol. Si capacul de la toaleta cu presul de la intrare. Si farfuriile de vineri seara cu paharele de micul dejun de duminica dimineata. Dar daca intr-o zi un cutremur clatina cladirea din temelia ei si peretii se prabusesc peste noi facand una cu pamantul tot ce aveam in casa, atunci ne vom petrece multe dimineti adunand moloz, multumind ca suntem in viata, tremurand la fiecare zgaltaitura si zidind caramida cu caramida o casa noua din chirpici. 

Nimeni nu se poate gandi la fineturi, cand duce lipsuri de baza. Cand siguranta este in pericol, singura fericire este sa te simti protejat. Si de obicei acest lucru exclude alte pretentii sau dorinte de lux. Insa asta e o treaba care se aranjeaza in copilaria timpurie. Cum am ajuns sa o retraim in plina maturitate?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina