Mergeam pe strada zilele trecute si la un stop, in spatele meu aud o voce de copil spunand: E razboi in Crimeea. Ma intorc surprinsa si vad un copil care nu putea fi mai mare de 8-9 ani, cu o figura foarte serioasa, care ii spunea mamei sale aceste cuvinte. Mama, cu o privire absenta, nu parea a-l lua in seamna. Copilul repeta constant, la intervale regulate, aceleasi cuvinte. Enervata, mama, intr-un sfarsit se rasteste la el: vrei sa te opresti o data? Pur si simplu nu ma pot opri, i-a raspuns copilul.
M-am intreba ce semnificatie aveau pentru copil acele cuvinte. Care i se oprisera in varful limbii si de al caror gust nu putea scapa. M-am intrebat unde le auzise si ce facuse mintea lui cu ele cand le absorbise, ce traducere le oferise. Se pare ca nici una, din moment ce apela la mama lui, singurul dictionar capabil sa i le traduca. Insa aceasta il ignora.
De ce trecem nepasatori peste intrebarile copiilor? Pentru ca ne inspaimanta. Pentru ca trezesc la viata propriile noastre angoase, ne reamintesc de propriile noastre cosmaruri si de cat de mult timp ne-a luat sa le uitam.
Spre deosebire de razboiul din Irak sau de cel din Afganistan, pe care le-am vazut la televizor si mintea noastra si-a creat propriile benzi de reprezentari animate, despre rusi stim pe viu, pe pielea noastra. O scurta trecere pe la bunici si un apel la memoria lor si se vor dezgropa amintiri cumplite, intiparite pe scoarta sufletului ingrozit. Pentru noi, razboiul este sinonim cu rusii. Care au pustiit, au infometat, au violat, au jefuit, au distrus o farama de umanitate ce mai ramasese in urma nazistilor.
Ori, aceasta nu este o amintire pe care sa nu iti doresti in orice clipa sa o poti uita ca facand parte din istoria ta.
Vocea copilul ne ameninta ca istoria se repeta pentru cei ce o dau uitarii. Ca cele ce nu se vorbesc se transforma in scheleti ascunsi in dulapuri care intr-o zi se deschid. Ca ceea ce nu le spunem copiilor, ne vor spune ei noua.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu