Radem, glumim, dar nu parasim incinta

Ieri s-a tot vorbit despre o tragedie. Un adolescent a murit electrocutat pe un tren. O moarte violenta, imposibil de imaginat, la care au asistat alti doi adolescenti. Baiatul voia o poza cu el catarat acolo. Vom mai auzi multe zile despre asta. Insa ce mi-a atras atentia este prima masura pe care cei ce poarta grija tarii au luat-o: CNA a interzis o reclama cu trenuri pentru ca incurajeaza tinerii sa se cocoate si sa moara electrocutati. 

Impresia de absurd a bulei in care traim este tot mai sufocanta. Habar nu avem pe ce lume traim. Nu mai stim ca trenurile curenteaza, nu mai recunoastem celebrul cap de mort pe care scrie pericol de moarte - nu treceti, nu mai stim sa punem garduri unde nu ai voie, nu mai stim sa vorbim despre pericol si sa gandim cum se protejeaza viata.

In schimb cerem copiilor tot felul de lucruri. Le reprosam ca la gradinita nu stau locului, nu sunt bine educati, nu citesc si scriu in loc sa topaie de colo, colo. Daca misca lingura in ciorba au ADHD, daca tac si privesc ingandurati au autism. Daca se imping au tulburari deviante de comportament. Nu ridicam un deget sa ii ajutam sa se infraneze, sa se educe, sa se abtina. Dar asteptam sa fie disciplinati si politicosi.

Le cerem la scoala sa fie originali si creativi, dar le dam peste nas cu orice prima ocazie. Nu le acordam respect si nu ii tratam pe ca pe niste viitori oameni si le reprosam ca scuipa, arunca cu obiecte si insulta. Ii jignim si ii luam drept idioti, apoi le pretindem ca sunt fiinte inteligente si ca asta ii diferentiaza de animale. Dar adesea ne adresam lor ca unor animale. Stai, misca, taci, vorbeste, mananca etc.

Suntem oripilati ca adolescentii sunt niste golani si dau cu sprayuri pe pe unde apuca, se imbraca cu blugi rupti si scau pe scaune in tramwai. Nu avem insa cuvinte pentru ei, doar gesturi. Si acelea de dispret, de respingere, de scarba sa de instrainare.

Daca vrem ca tragediile sa nu se mai intample, atunci este nevoie sa gandim o protectie. Nu putem lasa in seama copiilor o responsabilitate a vietii si a mortii pe care nu le-a predat-o nimeni. La scoala se invata despre ecuatii, nu despre viata si moarte. Pana ca ei sa devina adulti este de datoria noastra sa-i protejam. Sa ne asiguram ca locurile periculoase sunt bine pazite, ca exista oameni care ii pot opri daca isi fac rau, ca exista oameni care le pot vorbi daca ei tac, ca exista oameni care se gandesc la ei cand ei isi pierd ratiunea.

Nu ii putem pune de la egal la egal pe copii cu adultii. Nu putem astepta aceeasi constiinta civica sau morala de la ei. Nu le putem cere ceea ce n-au apucat sa infaptuiasca. Doar ii putem ajuta sa se indrepte catre ceea ce este de dorit pentru ei. Si mai ales ii putem ajuta sa fie in siguranta.

Cum este posibil ca intr-o tara in care exista cate trei politisti pe metrul patrat la unele institutii respectabile ale statului, unde exista catre trei bodyguarzi in fiecare garnitura de metrou, sa nu existe paza intr-un loc in care sub orice forma nu ai ce cauta? Cum este posibil sa fie pe post de paznici niste bieti neni care dupa doua sticle de diverse licori, se scufunda intr-un somn prelung?

Auzeam ieri pe cineva spunand: niste nenorociti, ce au cautat acolo. Acei nenorociti sunt ai nostri, prelungirea noastra, oglinda capacitatii noastre de a insufla grija de sine si de a diferentia viata de moarte. 

Si nimic mai potrivit pentru a vorbi de limite decat celebrul banc cu groparul care sapa in cimitir si doi morti voiau sa-l sicaneze. Vazand ca nimic nu le merge si ca omul isi vede de treaba lui, mortii s-au hotarat sa sara gardul cimitirului. Brusc, o lopata zdravana i-a oprit in loc si s-a auzit vocea groparului: radem, glumim, dar nu parasim incinta. Este multa intelepciune in aceasta vorba.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina