Intre noapte si zi

Daca as fi fost eu cel care sa numeasca filmul La Grande Bellezza, l-as fi numit Intre noapte si zi sau macar Mica Frumusete. Asta pentru ca o calatorie care isi fixeaza drept tel o utopie se va confrunta la finalul ei cu dezamagirea crunta a disolutiei acestuia. Macar la nivel de ideologie si tot este nevoie de teluri inalte pentru ca totul sa nu fie doar ceea ce este, sa nu traim doar pentru acum si sa nu ramanem doar cu ce am trait pana acum. 

Filmul este expresia continua a unei preocupari, a unei nelinisti care ia din ce in ce mai mult forma unei angoase de prabusire. De la petrecerile haotice in care exista un sentiment permanent de fragmentare a corpului si a mintii, pana la conversatiile razboinice ale personajelor ce se sprijna insa pe un gol profund, cel al depresiei recurente si pana la tacerile filosofice ale personajului principal, Jep, care cauta cu o asa indarjire incat ai o acuta iritare ca habar nu are ce cauta. 

Spatialitatea este mereu circulara. Mereu ne zbatem sa ne smulgem din fantasma tineretii pierdute si regasite pe tavanul dormitorului, pornim din patul personajului, ajungem in bucataria lui, pe terasa lui, pe zidurile aspre ale Colosseumului, pe strazile Romei, pentru ca apoi sa o luam de la capat. Temporalitatea este un clipocit de neon intre noapte si zi. Mereu aceeasi alternanta care ne linisteste pana la un punct pentru ca stim ca tacerea zilei va fi sparta de muzica noptii si ca urletul intunecat va fi stins de zorii amutiti ai diminetii.

Categoric viata lui Jep Gambardella este pe dos. Atunci cand toti ceilalti se duc la culcare, el se trezeste la viata. Isi pune costumul impecabil si contempla fauna umana. Cand toti se trezesc, el se duce la culcare, obosit si scarbit de faptul ca nici un exemplar nu are raspunsul la intrebarea sa. 

Momentul critic al filmului mi se pare insa intalnirea lui Jep cu girafa. Este unul din acele momente grotesti de care viata este plina. Este inca o dovada de nimicnicie, pe care insa o masluim cu agilitate si o facem sa dispara. Metafora este viata ca un circ, din care putem face totul sa dispara, dar de fapt nu dispare nimic. Si culmea magiei este sa facem sa dispara girafa, pentru ca mai apoi gatul ei lung sa ne iasa prin spatele camasii, picioarele ei sa ne iasa prin buzunare si coada ei prin urechi.

Ce cauta de fapt Jep Gambardella, fiind dispus sa retrezeasca la viata si ultimele sale maruntaie de credinta pentru a afla raspunsuri? Cauta speranta ca viata este mai mult decat o suma a celor traite, ca mai avem sansa sa schimbam ceva, ca ar fi putut fi altfel, ca daca atunci poate etc.

In fapt, oricare cale am fi apucat, am fi mers pe marginile ei pana la capat. Nostalgia nu este indreptata catre inceputul ei, ci catre capatul ei. Viata are mereu un sfarsit si nici un audit favorabil nu va indulci faptul ca ea se apropie de sfarsit. 

Jep cauta un motiv pentru care sa mai traiasca. Si sunt atatea motive, o data ce am scapat de povara idealului maret. Sa fie oare o intamplare ca singura carte pe care o publicase acest scriitor se numea Aparatul uman?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina