Liga melcilor

Fiecare sfarsit de august este mereu impregnat de maretele mizele fotbalistice ale calificarilor echipelor romanesti in competitiile europene de marca. De fiecare data avantul si aplombul sunt laudabile, dar finalul este dezastruos. Si cand spun asta nu ma refer neaparat la rezultate, ci la cum se construieste idealul si cum va esua el lamentabil doua saptamana mai tarziu, doua luni sau un an. 

Dorinta exista din plin, asa ca idealul este la cote maxime. Sa mergem, sa facem, sa visam, sa cantam, sa dansam de bucurie cand vom fi facut, sa plesnim de mandrie cand vom fi reusit. Dar cum realitatea joaca un rol important, idealul trebuie mereu acordat cu aceasta. Cu cat este mai dezacordat, cu atat rezultatul va fi mai greu de digerat.

Acum, pornim din start intr-o lupta nedreapta, intrucat este o competitie intre iepuri si melci. Ca iepurii au lasat de la ei si au zis sa lase libera si participarea melcilor care oricum nu-i deranjeaza sub talpa, e una. Dar ca melcii se vaita in permanenta de focul patimii si de conditiile nedrepte, asta e altceva. Ba ca meciul dureaza prea mult, ba ca minutele sunt prea scurte, ba ca terenul e prea larg, ba ca poarta e prea mare. Unde mai pui ca tre sa dai si cu piciorul in minge, iar piciorusul lor e scurt dupa cum se stie. 

In timp ce iepurii nici nu s-au incalzit inca, melcii plesnesc deja de invidie. Se zbat pe uscat, musca din iarba uscata a terenului varatic, plang cu lacrimi amare. Nu le ramane altceva de facut decat sa se infrunte cu alti melci. La fel de infometati ca si ei, la fel de stingheri si de anapoda fata de iepuri. In plus, care va invinge are marele merit ca il va strivi in declaratii pe celalalt. Il va face praf si pulbere, una cu pamantul. Si va deveni erou peste noapte. 

Adevarul este ca atunci cand noaptea se va stinge si zorii se vor risipi, aflati in preajma iepurilor, melcii vor fi din nou niste anonimi. Daca vor reusi sa se fereasca din calea lor, atunci vor rasufla usurati cu respiratia taiata. Daca nu, vor deveni niste pete oarecare pe ghetele aurite ale iepurilor.

Cam asa ar suna o altfel de cronica a meciului Steaua-Ludogoret, razboi de mare rasunet, in care de fapt ambele echipe au pierdut lamentabil o lupta care nici macar nu a inceput. Caci pe una a scos-o soarta din calea uraganului madrilen, iar pe cealalta nici o mie de nopti eroice nu o vor scote din epuizarea cu care va alerga dupa iepuri si nu va prinde nici dara lor de pe iarba.

Sa conchidem deci ca melcii nu la fotbal se pricep, ci la galceava inteleptului cu lumea, cum spunea Dimitrie Cantemir. Si ca atunci cand nu pot prinde iepuri pentru ca sunt oricum prea urati, melcii isi rad unul altuia in nas de cat de strambe sunt antenele lor.

Si nu putem incheia fara celebrul cantecel plin de sens: 

Melc, melc, codobelc,

Scoate coarne bouresti

Si te du la balta,

De bea apa calda;

Si te du la Dunare,

De bea apa tulbure;

Si te suie pe bustean,

De mananca leustean

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Razboiul neuronilor

Ce este forta, magnetismul sau circuitul electric, dar si cum iau nastere miscarea, undele si vibratiile? Probabil va ganditi ca m-am apucat sa studiez fizica. Dar toate intrebarile astea nu sunt pentru mine, ci pentru copiii de clasa a II a. Da, ati citit bine, clasa a IIa. Din toamna, copiii vor trebui sa invete tabla inmultirii, fractiile, alaturi de stiintele naturii, inclusiv fizica, geografie avansata etc. 

La ce folosesc toate cunostintele acestea? Ii vor face pe copii mai zmei, le vor lumina mintea si le vor deschide perspective de neimaginat? Se vor folosi pentru a-i transpune pe copii in experimente interactive si in aplicatii din viata de zi cu zi? Vom pregati urmatoarea generatie pentru NASA?

Ca sa raspund la prima intrebare, din pacate, in mintea lor va fi o mare vraiste. Gandirea nu este pregatita pentru o avalansa de notiuni abstracte. La clasa a doua ar trebuie sa predomine chestiunile concrete privitoare la viata, la natura, la mediul inconjurator, aplicatiile practice. Ar trebui sa predomine exercitiile prin care copiii isi formeaza o parere, isi dezvolta o opinie pe care o pot argumenta si care este ancorata in realitate. 

In ceea ce priveste a doua intrebare, ma indoiesc foarte tare ca va exista vreo interactivitate. Vor ramane tot invatoarele sa-si bata capul cum sa faca dintr-o limba de lemn, ceva inteligibil. Cum sa faca niste copilasi sa inteleaga niste bolovani. Sistemul romanesc nu are posibilitati de reprezentare practica. El este blocat la nivelul hartiei si al textului, de multe ori greu de inteles si pentru adulti. 

Daca speranta noastra este ca va creste extraordinar nivelul intelectual, asta va fi o mare pacaleala. Este putin probabil ca nivelul sa creasca doar pentru ca s-au turnat niste galeti de informatii. Copiii vor avea aceleasi lacune, in special de natura emotionala si de deficit in ceea ce priveste adecvarea informatiei la varsta lor. 

Din toamna va incepe razboiul neuronilor. Mai bine zis, va incepe toceala acestora in incercarea de a face fata noilor provocari. Deja am intalnit zeci de copii care se plang ca scoala e foarte grea si sunt doar in clasa I. Imi imaginez ce imi vor auzi urechile cu privire la clasa a II-a. Ma intreb daca in sistemul de educatie romanesc functioneaza legea junglei: rezista doar cel mai puternic (adica cel care memoreaza cel mai bine pe dinafara). Restul se vor duce pe apa Amazonului si ne vom aminti de ei abia la bac, cand ii vom scoate sa-i uscam si sa-i imbracam frumos pentru examenul de maturitate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Cu mana pe inima

Recunosc cu mana pe inima ca m-am saturat ca la fiecare colt de strada sa regasesc o mana intinsa care deseneaza o imagine sfasietoare a neputintei vietii, dar sfideaza orice limita a bunului simt. Recunosc ca m-am saturat ca pe fiecare trotuar sa existe cate un trup caruia ii lipsesc diferite parti si totusi sade agale in conditiile cele mai neprielnice. Ca pe fiecare straduta sa existe inhalatori din punga cu extaz, pancarte cu mesaje disperate de viata si moarte, strigate mute de ajutor care nu va sa vie niciodata. Ca din fiecare metru patrat sa tasneasca in urechi un ecou tanguit "da-mi si mie leu". 

Recunosc cu mana pe inima ca m-am saturat sa mi se ceara in permanent cate ceva, sa mi se smulga un ajutor care nu stiu incotro se duce pentru ca de multe ori mainile intinse sunt mai opresive decat privirea chipului anonim. Ca m-am saturat sa se faca apel la mila mea, la compasiunea mea, la sufletul meu omenesc, la cetatenismul meu invechit, la patriotismul meu searbad sau la conditia mea umana europeana. Sa se traga de buzunarul meu privit cu lacomie ca fiind doldora, de mainile mele asteptate cu inversunare sa se intinda catre cineva, de privirea mea scrutata cu dispret daca nu se induioseaza, de pasul meu certat cu vorbe grele daca este prea sprinten. 

Recunosc cu mana pe inima ca nu-mi place tara in care am ajuns sa traim si orasul in care am ajuns sa ne imbacsim de atata ajutor. A trai pe spinarea altora, a locui pe trotuarul altora si a te sprijini pe vinovatia acelorasi altii  este un fel de a fi. A astepta sa pice de undeva, sa se indure cineva sa ii lase inima pe unii si pe altii, sa li se rupa sufletul sau sa li se atinga o coarda sensibila a generozitatii este o slujba cu norma intreaga. 

A afisa diformitati, atrocitati, rani nevindecate si cicatrice este un brand. 

Recunosc cu mana pe inima ca o tara civilizata nu este anesteziata de povestea trista, dar subreda a cersetoriei, de alegerea dureroasa, dar pefect asumata a vietii pe strazi, de comoditatea unei vieti in care nu exista responsabilitate. O tara civilizata ar fi indignata si deranjata de faptul ca este dreptul fiecaruia sa aiba parte de confort. Ca nu este dreptul nimanui sa-i deranjeze pe altii pentru a-si asigura propriul sau confort. 

Daca oamenii si-ar asuma dreptul de a trai liberi, asta ar insemna ca si-ar asuma si responsabilitatea pe care o aduce cu sine libertatea. Si atunci aleg sa traiasca prizonieri. Unii dintre ei prizonieri ai milei altora, iar ceilalti ai vinovatiei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina