Mumia de langa noi

In fiecare zi citesc cateva ceva. De obicei, privirea imi fuge repede peste randuri si mintea retine franturi pe care le clasifica in arhiva ei minutioasa. Dar zilele trecute, ochii mei s-au odihnit prelung pe cuvintele care mi-au convins gandirea sa intarzie in munca ei de clasare. Liberation Chronique reda intr-un articol scris de Marcela Iacub o poveste inspaimantatoare, denumita O mumie locuieste langa noi. Era vorba despre un domn in varsta de 56 ani, pensionar, care locuia in Alpi si intr-o seara ca oricare alta, dupa ce s-a uitat la televizor, s-a culcat. Si a murit peste noapte. A fost gasit intr-o stare de mumifiere 6 ani mai tarziu, ani in care telefonul probabil a mai sunat din cand in cand, cineva a mai batut la usa, dar nimeni nu s-a remarcat printr-o dorinta mistuitoare de a si deschide usa care s-a inchis pentru totdeauna in acea seara.
Sintetizand articolul sau, autoarea scria: Este de altfel paradoxal ca, zi si noapte, suntem avertizati ca fumatul ucide sau cat de important este un regim compus din fructe si legume, in timp ce nici o autoritate nu ne avertizeaza asupra riscurilor de a ne mumifica din cauza singuratatii afective si sociale. Caci cum putem numi starea in care se afla o fiinta umana care nu mai conteaza pentru nimeni in aceasta lume?

Cred ca am inteles gresit ideea de a fi singuri, independenti. De a ne pastra intimitatea, de a nu fi invadati sau intruzati. De a ne descoperi linistea si de a ne defini cautarea. Am inteles ca ceilalti ne deranjeaza, ne incomodeaza, ca fiecare este responsabil pentru el insusi si ca nimeni nu este legat pentru totdeauna. Am inteles ca fiecare este pe cont propriu, ca supravietuieste cine poate dupa o lege a junglei contemporana care nu numai ca nu izbuteste sa aduca triumf, dar aduce si alienare si solitudine greu de suportat. 

Cred ca nu am inteles ce inseamna a te separa. Am confundat cu ruptura definitiva, cu izgonirea celor iubiti dintr-un paradis familial hulit. Am facut a fi sinonim cu o violenta si cu uitare. Dar uitarea este precum un virus letal. Ani de zile rataceste in gol precum un meteorit in cosmos, pana cand intr-o zi va lovi cu o putere cutremuratoare ridicand pacla ce a amortit durerea. Am crezut ca a te separa inseamna a demonstra cine a reusit cel mai bine, cel mai mult, cine este cel mai puternic si cum trebuie sa se dezica de cel slab. Am crezut ca atunci cand ceilalti sunt slabi, ei devin o rusine.

Legaturile pe care le avem cu ceilalti exista pentru totdeauna. Chiar si in absenta lor, ei continua sa existe in interiorul nostru. Chiar si in retragerea lor, noi continuam sa ne intrebam despre ei. Chiar si in refuzul lor, noi continuam sa ii iubim. Si chiar si in moarte lor, noi continuam sa vorbim despre ei.

Cred ca mumificarea este un pericol real. Atunci cand sufletul se strange pana la a deveni minuscul si plin de cute, atunci ca inima uita sa bata agitat pentru ca nu mai simte dor, atunci cand ochii s-au stins pentru ca nimic nu le mai aprinde privirea, atunci cand ne gandim ca daca vor adormi pentru o clipa va urma o vesnicie de singuratate, atunci inseamna ca suntem singuri pe lume.

Cand v-a fost ultima oara dor de cineva?

Pe maine dimineata asadar

Cristina