Am vazut recent un film care mi-a dat de gandit. Filmul se numea The Fault in our Stars (regia Josh Boone, 2014) si spunea povestea a doi adolescenti bolnavi de cancer in stadiul terminal. Banalitatea acestei boli necrutatoare (ca sa o parafrazam pe Hannah Arendt, cea care a scris despre banalitatea raului) a devenit o metafora demna de luat in seama. Cancerul este sinonim cu moartea, una mai rapida sau mai lenta, dar si cu o agonie prelungita a sufletului care se degradeaza treptat si isi pierde orice urma de umanitate. Cancerul este o anihilare a oricarui gand de viata, a oricarei dorinta de vindecare, a oricarei sperante de viitor. Este ca un cosmar mereu aici si acum care se joaca cu ruleta zilelor ramane. Pare o rabufnire aleatorie a destinului. Dar nu este asa.
Mereu avem impresia ca toate lucrurile ni se intampla din exterior. Daca sunt bune, destinul ne e favorabil, daca sunt rele, soarta ne este cruda. Totul este scris dinainte si noi nu suntem decat cei care suportam miscarile dezordonate ale atelor de marioneta. Absolut nimic nu depinde de noi, nici cand ne nastem, nici cand murim, nici cum traim, nici ceea ce ni se intampla.
Dar nu este chiar asa. Nu este chiar atat de greu de observat ca cele mai multe lucruri se nasc in interiorul nostru. Ganduri, dorinte, idei. Lucruri bune sau rele. Esecuri sau succese. Veselie sau tristete. Si cancerul tot din interiorul nostru apare. Este rezultatul parsiv al unei ignorante absolute cu privire la ceea ce simtim in adancul sufletul nostru. Fiecare lacrima indesata in fundul ochiului, fiecare suspin azvarlit pe gat in jos, fiecare mustrare atunci cand ne simtim slabi, fiecare palma peste ochi atunci cand ne simtim tristi, fiecare verdict irevocabil atunci cand am gresit, fiecare durere pedepsita cu negarea, toate acestea se vor rascula in cele din urma si vor face din propriul corp un dusman.
Filmul nu este insa despre moarte. Ci despre cum traim pana cand vom muri. Despre viata care a mai ramas. Despre cum acceptam ca depinde de noi sa avem iubirea pe care ne-o dorim, triumful pe care l-am visat si mai ales sa acceptam neputinta de a nu putea fi eroi.
Viata este in sine un anonimat daca privim universul. Putem fi eroi in viata noastra, insa nu putem impregna pe retina universului destinul nostru, nici pentru a-l ridica in slavi, nici pentru a-l blama sau compatimi. Nu ne trebuie o lume intreaga, ci doar un altul. Daca nu ne este suficient sa avem ceea ce ne-am dorit de la un altul, nu vom gasi nicioadata acele lucruri la o suta de altii. Daca ne vom lupta cu indarjire doar pentru a ne uri la final, nu vom putea trai deloc.
Filmul este despre iubire si despre dreptul oricarui om de a-si pastra valoarea umana pana la ultima respiratie. Chiar daca pe parcurs si-a pierdut parul, un picior sau o mana, un plaman sau un rinichi, un ochi sau chiar glasul.
Viata nu vine din stele. Viata apare din viata.
Pe maine dimineata asadar,
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu