Nu mi-e frica, nu mi-e frica de Bau Bau

Zilele acestea, asa cum se intampla in fiecare an, exista foarte multe controverse cu privire la Halloween. Ca este o sarbatoare pagana, ca ne face urati, ca ne face copiii urati, ca se opune esteticii umane in viziunea ei renascentista (desi din punctul acesta de vedere Tudor Arghezi a inventat Halloweenul atunci cand a propus estetica uratului si zgarmanatul in bube, mucegaiuri si noroi), ca ne strica credintele si mai ales ca ne departeaza de frumos.

Asa ca sa le luam una cate una pe rand. Nimic din ceea ce exista in afara noastra nu poate fi negat si interiorului nostru. Toti monstrii, vrajitoarele, diavolii, toate personajele horror sunt parti din nou pe care nu le putem tolera pentru ca sunt inspaimantatoare sau inacceptabile si le proiectam in exterior, transformandu-le in parti straine de noi. A imparti lucrurile si oamenii in bune si rele inseamna a oscila intre idealizare si persecutie, adica o pozitie specific infantila cand nu poate exista decat bun si frumos versul rau si urat. A accepta ca in noi exista atat una cat si cealalta poate fi dureros si poate produce frustrare, dar cu siguranta ne vom simti mai intregi. 

Toate aceste personaje fantastice care ne bantuie in diverse feluri (vise, filme, carti, povesti, imagini etc) ne ajuta sa intoarcem la noi ceea ce odinioara am izgonit pentru ca nu stiam cum sa il gazduim. Ne fac posibila apropierea de ceea ce ne sperie, de ceea ce ne ingrozeste si ne permit un control suficient de bun asupra angoasei produse de ceea ce este infricosator. Pentru ca ceea ce ne infricoseaza este ceea ce nu putem recunoaste, ceea ce nu putem numi, ceea ce nu putem gandi, ceea ce nu putem explica. 

A te costuma inseamna a te pune in pielea unui personaj si a-i imprumuta caracteristicile pentru putina vreme, suficient insa cat sa intelegi cum este sa fii acel personaj. Si mai ales cat sa il faci sa fie familiar pentru tine, astfel incat data viitoare cand va veti mai intalni nu va mai reprezinta o amenintare ambigura, ci o figura binecunoscuta. 

A interpreta un personaj inseamna a iti putea folosi imaginatia in scopul jocului. A te preface ca, a-ti imagina ca esti, a te deghiza in...adica a cunoaste foarte bine diferenta dintre fantezie si realitate. Daca exista cea mai mica indoiala cu privire la aceasta diferenta, este foarte usor de confundat o fantasma cu un fapt real, un machiaj cu o trauma adevarata, un personaj cu o fiinta reala, 

Sa nu ne prefacem dezgustati de ceea ce exista deja in fiecare dintre noi. Sa nu ne prefacem uimiti ca am creat felurite cai de ne uita la noi insine. Sa nu rusinam de bucati din noi insine, ci macar o data pe an sa le lasam sa stea la masa cu noi. 

Si ceea ce imi vine in minte este o carte care se numeste Mumia de la masa din sufragerie, scrisa de Jeffrey Kottler si Jon Carlson. Si inca ceva, un film de mare finete a traversarii dintre interior spre exterior, Hide and Seek (De-a fata ascunselea) cu Robert de Niro si Dakota Fanning (2005, in regia lui John Polson).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Pasiunea de a uri

Cronica unei meci de fotbal: Romania-Ungaria

16.00 Atmosfera de razboi. Elicopterele zbarnaie neincetat patruland aerul imbacsit deja de iminentul pericol. La fiecare colt un politist pazeste vigilent trecatorii asteptand sa se potriveasca cu profilul anticipat al vandalului. 

18.00 Jandarmi imbracati precum testoasele Ninja invadeaza strazile si se revarsa catre stadion. In aer pluteste acel ceva care va exploda curand. Este prea multa alerta menita sa pazeasca angoasa furibunda care sta sa tasneasca. 

18.30 Valuri de huiduieli se intrepatrund cu inaltul cerului. Invelisul stadionului pare plapand in incercarea sa de a cuprinde gurile flamande de a cere socoteala dusmanului de moarte. Nu este nimic imbietor in ceea ce strapunge aluminiul si ademeneste pe cei ce stau inca la filtrele de paza sa fie controlati. Se cauta orice ar putea deveni potential periculos: monede, brichete, sticlute, cutiute si alte cele. Nu se cauta insa si sufletul. El poate deveni o arma letala.

18.45 Stadionul este plin ochi si fierbe deja in suc propriu. Nimeni nu priveste spre teren. Toti ochii sunt atintiti spre dusmanii de moarte, inghesuiti toti intr-un tarc si purtand cu indarjire mainile in aer pentru a incanta cuvinte ce injunghie mintea. "Afara, afara cu ungurii din tara" se aude din mai multi plamani decat ar fi fost de crezut. Fetele copiilor privesc nedumerite. Cine sunt acest unguri si de ce trebuie sa-i dam afara din tara? Dar de ce i-am primit la noi daca nu-i vrem? Si mai ales cu ce ne-au gresit asa de tare incat sa-i improscam cu scuipati otraviti in speranta ca vor pica pe loc. 

18.55 Se intoneaza imnul Ungariei. Fluieraturi si urlete acopera notele muzicale imposibil de descifrat. Doar pieptul dusmanilor imbracati in negru, cu ochii patrunzatori iesind bulbucati din cagulele fioroase, se incapataneaza sa cante. 

18.57 Imnul Romaniei. Urlete se transforma in vocale incarcate de patriotism. De data aceasta este randul celor imbracati in negru sa sfideze gravitatea muzicala. Se intorc cu spatele si ridica degetul mijlociu pentru a strapunde tonul inflacarat al tribunelor. Oamenii din tribune parca iau foc. Din nou se aude acelasi indemn "Afara, afara cu ungurii din tara". Copiii aceia nedumeriti se simt datori sa preia si ei impletirea limbii parintilor. Si sa strige cat ii tin glasul niste cuvinte goale. Fara sens. Ura se transmite fara explicatii. Ea este un dar otravit, care nu se refuza. Ea este o datorie.

19.00 Incepe meciul. Cei imbracati in negru isi iau avant si se arunca asupra gardurilor care ii separau de restul. Imping fara mila paznicii, calca totul in picioare si se reped asupra oamenilor vecini cu ei. E momentul lor. E timpul distrugerii. Ura trebuie hranita. Copii cu priviri ingrozite luati pe sus de mame si tati alearga disperati inapoi. Ce-or avea cu noi se gandesc inspaimantati copiii? Dar oamenii in negru nu-si iau ragaz pentru reflectii de onoare. Continua sa ingroape pamantul sub picioare, iar oamenii se dau inapoi pana cand metrii patrati devin neincapatori. 

19.02 Cativa barbati se opresc din fuga si isi umfla pieptul. "Haideti pe ei, sa le tinem piept nenorocitilor, sa-i omoram" se aud cateva glasuri barbatesti. Cele doua multumi se cauta reciproc acum pentru o imbratisare a urii. A fost dragoste la prima vedere.

19.03 Alti oameni in negru. Cei cu scuturi si casti. Si niste spray-uri care sting privirile fioroase ale dusmanilor si ii imping la loc in tarc. Acolo rup scaunele si le arunca peste cei care le-au strivit imboldul. 

19.10 Meciul a inceput de minute bune, dar nimeni nu se poate uita. Toti stau cu ochii pe bucatile care zboara prin aer. Peste o balustrada cade un om. Tribunele incep sa cante. " Saruta-ti copile parintii si fratii si hai sa mergem la razboi". 

Si restul e tacere. Caci razboiul incepuse deja. Ura si-a spus cuvantul tacut si a zdrobit inca o data granita respectului si a umanitatii. Ce ipocrizie. Meciul a inceput cu o tablita pe care scria No to racism. 

Cand vom spune NU urii? Cand vom inceta sa mai existam pentru ca ne-am calcat in picioare la un meci de fotbal?
 Pentru ce ne razboim? Pentru pamant si pentru sangele care a imbuibat pamantul. 

Pamantul e liber, iar sangele s-a uscat de mult. Traim intr-o lume libera, nu este nevoie sa ne uram pentru a respira. Aerul e destul pentru toti.

Si acei copii care au privit siderati spectacolul urii, ei ce vor fi inteles?

Ca oamenii au dusmani de moarte alti oameni. Si ca nu se vor opri pana nu se vor ucide unii pe altii. Si daca nu vor putea ajunge unul la gatul celuilalt, isi vor ucide sufletele obligandu-le sa urasca pana cand vor uita ce este iubirea. 

Epilog: Spectacolul din Arena Nationala in 2014 nu este cu nimic diferita de cel din Colloseumul Romei Antice. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cand oamenii se impart in ei si noi

Circula zilele acestea pe internet un filmulet cu un copil care are sindromul Down si este tratat foarte urat de o invatatoare care il da si afara din clasa. La finalul filmuletului apare precizarea ca este inspirat dintr-un caz real. Ca orice situatie incarcata de mult afect, filmuletul a produs multe reactii, de toate felurile: indignare, furie, refuz, negare etc.

Dar o reactie care mi-a atras atentia  a fost cea a unei doamne invatoare care spunea asa: " si tot ei ne denigreaza pe noi". Fara a mai conta foarte tare la cine se refereau ei si la cine se referea noi, aceasta categorisire este declaratia unui razboi intre unii si altii. Nici nu stim de ce, cum, cand, in ce fel, dar daca e vorba de denigrare, atunci sa mergem la razboi.

Aceasta maniera de a trata conflictual orice situatie si de a o imparti in alb si negru este total neproductiva, dar poate fi explicata printr-un mecanism foarte simplu: identificarea. Fiecare dintre noi se identifica cu cel care are de suferit sau cu cel care persecuta. Si exprimam ceea ce simtim in functie de personajul cu care am rezonat. Dar eu va propun sa privim scena in ansamblul ei si sa incercam sa o intelegem ca atare. In fapt e foarte simplu.

Nu exista ei si noi. Exista oameni. Unii care pot iubi, intelege si lucra cu alti oameni. Si altii care pot umili pentru ca nu inteleg si ca atare nu pot lucra cu alti oameni. Pentru cei dintai, nu putem decat sa ne bucuram si sa speram ca vor fi mereu astfel de oameni. Pentru cei din urma, nu putem decat sa ne intristam si sa le cerem sa se opreasca. Sa le spunem ca nu au voie sa umileasca alti oameni si ca daca nu se pot abtine, pot cere ajutor. 

Daca aceasta situatie este intr- adevar reala? Ceea ce transmite ea este in mod cert adevarat. Si asta e cel mai important. Transmite teama, confuzie, spaima, disperare, neputinta. Ne arata un adult care, pierdut in incercarea lui de a intelege, apeleaza la forta. Nimeni nu are voie sa-si foloseasca forta pentru a-l controla pe cel care nu se poate opune. 

Ceea ce ne incurca este negarea. Mereu spunem ca asa ceva nu exista, ca nu se poate, ca este vorba despre o denigrare. Nu putem accepta niciodata ca in lumea asta se intampla toate lucrurile, bune si rele, ca exista oameni care fac lucrurile cu mult suflet si oameni care, ei insisi inspaimanti, incearca sa se apere devenind violenti si necrutatori. Atata timp cat nu putem vorbi despre ceea ce se intampla, cat nu putem intelege sensul pentru care se intampla, vom fi mereu sortiti repetitiei interminabile. 

Pe maine dimineata asadar,