Cuvantul care ucide

Am fost intotdeauna o aparatoare indarjita a cuvantului si am sustinut valoarea exprimarii libere a ceea ce simtim si gandim. Cred ca faptul ca avem libertatea de a spune, de a gandi, de a crede este chintesenta speciei umane si miza cea mai inalta a democratiei. A fi liber presupune a-ti putea exprima fiinta in virtutea convingerilor ei, fara a incalca sau a nega convingerile altor fiinte. Nu m-am gandit inca la viteza cu care cuvantul va ajunge sa se confunde cu actul. La momentul la care satira va fi asemenea unei violente de moarte, iar contraargumentul va fi o ploaie de gloante. In psihanaliza numim psihoza aceasta confuzie. In viata de zi cu o zi o numim terorism. 

Ceea ce s-a intamplat ieri la Paris ne inspaimanta. Nu doar prin faptul ca au murit multi oameni in cateva clipe. Pentru ca moartea pare a fi la tot pasul in aceste vremuri de modernitate a spiritului si de performanta a tehnologiei. Ci mai ales prin faptul ca nu vom sti care dintre cuvintele pe care le auzim in fiecare secunda se vor transforma imediat intr-o ploaie seceratoare de gloante. Nu vom sti care mai este sensul propriu si sensul figurat. Nu vom mai sti ce este simbolic si ce este real. Nu vom mai avea nici o limita intre ceea ce gandim si ceea ce facem.

Traim in epoca mai multor Dumnezei. Pentru unii se inalta ode, pentru altii se fac sacrificii, pentru unii se fac fapte bune, pentru altii se ridica rugaciuni la cer, pentru unii se ucide etc. Ne dezicem de cei intru care nu ne regasim si ii hulim prin cuvintele prin care se definesc si care pe noi nu ne descriu. Dar omitem un aspect fundamental: indiferent cine sunt acesti Dumnezei, cei care se inchina lor sunt oameni. La fel ca si noi, din aceeasi lume cu noi, cu un chip asemanator noua. Si daca ne ajuta sa spunem ca aceia care au ucis sunt musulmani, undeva intr-un colt al mintii noastre ne ramane sa ne intrebam: si daca erau ortodocsi nu ucideau?

Din pacate nu incadrarea intr-o anumita credinta iti aduce dorinta de a ucide, ci ura cultivata de-a lungul generatiilor, atat de mare si de adanca incat te orbeste chiar si la lumina zilei. Atat de puternica incat inamicul poate fi oriunde si oricand. Atat de reala incat tine loc iubirii si functioneaza ca un leac de vindecare. 

Propriile lor cuvinte i-au ucis pe acei oameni. Pentru ca cineva le-a luat in sensul lor propriu si le-a confundat cu o alta realitate. Cea in care ceea ce spunem se infaptuieste, ceea ce deseneam se misca, ceea ce gandim ucide. Adica o lumea  a nebuniei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina