Hingheri de lux

A mai trecut un weekend. Poate unul dintre cele mai bogate, desi 2014 de abia a rasarit in calendar. Dar poate ca anii aduc cu ei si o curgere mai rapida a vietii. Si facem mai multe in tot mai putin timp. Nu mai avem rabdare. 

Sa notam printre impresiile de weekend o poveste emotionanta despre un baiat gasit pe strada si un om cu un suflet prea incapator pentru vremurile zgarcite in darnicie pe care le traim. O voce care a strigat cu tarie I had a dream si care si-a sustinut dorinta de a continua sa viseze la speranta distrusa de suferinta neputintei. Visul este liber si libertatea de a visa ne alunga din cusca in care ne tine prizonieri deznadejdea. Avem de ales intre a fi liberi si a visa indraznet cu pretul asumat al pierderii sau de a ne lasa dresati de viata. Avem de ales intre a fi o calauza spre libertate copiilor nostri si a le fi hingheri de lux. 

Sa mai amintim cutezanta lui S. Ferenczi de a-i fi adresat lui Freud in 1923 nelamurirea sa cu privire la articolul proaspat lecturat, Eul si Se-ul, pesemne cu creionul in mana. Si mintea care a scrutat istoria cu o repeziciune uimitoare trecand de la era glaciara pana la Auschwitz. 

Patru pahare de vin care s-au ciocnit in cinstea unei vesti marete. Nimic nu opreste viata din mersul ei firesc. Un snitel parizian, un orez mexican si o salata de baby spanac.

 Si nu in ultimul rand un film despre viata la finalul ei: Last Vegas (regia Jon Turteltaub, 2013). Acel final cand e prea tarziu sa mai regreti ceva, dar totusi nu prea tarziu sa mai traiesti inca. Despre carpe diem si despre ceea ce iti ramane cand nu ti-a mai ramas aproape nimic de facut: amintirile.

Sper sa apucam 80 de ani, sa dansam si atunci, sa bem si atunci sampanie si sa fi trecut deja in reviste sute de orase vizitate. Sper sa apucam sa vedem New York si Las Vegas, Bali si Laponia. Sper sa nu uitam niciodata sa traim.

Si mai sper sa nu ajungem la finalul vietii si sa fi trait viata ratandu-i simplitatea pentru ca ne-am complicat s-o uram. 

Imi doresc sa iubim viata pana la ultima secunda a ei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Unde e zapada?

Am intrat ieri in Libraria Carturesti sa caut o carte. A unui domn cu care m-am intalnit de doua ori in ultimul an, in doua orase diferite, din doua tari diferite. Si despre a carui moarte am avut uimirea sa citesc articolul original publicat in 1939 in Le Monde, care anunta decesul unui filosof, considerat a fi revolutionat psihanaliza, inca de pe atunci. Profesorul si doctorul Sigmund Freud. Cartea pe care o cautam era volumul 3 din operele sale, Psihologia Inconstientului, articolul Eul si Se-ul. 

Ajunsa la casa si asteptand cu rabdare sa-mi vina randul, caci erau destui doritori de lectura la orele serii, am ridicat privirea si am flirtat inocent cu cateva litere. A durat cateva secunde pana am recunoscut gestaltul. Unde e zapada? Plutea aceasta intrebare cu iz ludic, dar si cu un aer inversunat.

E dreptul nostru ca in luna ianuarie sa fie zapada. Nu ne putem imagina iarna fara zapada. Australia ni se pare o fantezie, iar Dubaiul o catastrofa. Dar se pare ca cineva ne-a privat de obisnuinta noastra cea de-o viata.

Aproape ca am ajuns sa iubim ceata. E mai buna decat nimic. Un mic fulg de nea va crea isterie. Vedeam deunazi in magazin oferte la saniute. 

Nu acceptam in nici un fel schimbarea. Ne razvratim impotriva universului si uneltirii sale de a ne obliga sa infruntam discordante ale mintii noastre. Ne incapatanam sa ne purtam caciula de vulpe la 15 grade Celsius. Nu renuntam la saniuta nici daca ne dam pe nisip. Ne lustruim schiurile chiar de-ar fi sa le folosim doar pe balustradele din bloc. 

Cineva presimtea ca asa se va intampla. Cineva se intreba inca de acum multi ani, dar unde sunt zapezile de altadata?

Simtim cum ne roade invidia pentru ca la americani sunt -30 de grade si nameti cu carul. Soarta ne-a vitregit, la omu sarac nici macar zapada nu mai vine. 

Ce-ar fi s-o cautam noi, in loc sa o asteptam sa vina?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina