Scufita Rosie si Heliade Radulescu

Se facea ca intr-o zi, pe cand in padure era iarna, s-a intalnit Scufita Rosie cu Heliade Radulescu. Scufita se pastra bine pentru cei 40 si ceva de ani ai ei si dupa ce scapase cu viata din inecarea prematura a Titanicului, dar si din bratele vanjoase ale lui Kate Winslet. De atunci, evadase practic pe culmile gloriei urmand ecoul celebrei strigari "I am the king of the world". Heliade Radulescu, ceva mai in varsta nitel, dar inca cu ochelarii tepeni pe nas si ruj rosu, cu vocea inconfundabila, inca mai rememora declinarea sudalmelor din engleza in romana, cu transformarea de rigoare, care il facuse celebru. 

Heliade o privi pe scufita de sus pana jos si invers si ii spuse: Aud ca ti-ai tras un film cu lupi. Scufita rusinata lasa capul in jos. Da, pe Wall Street l-am tras. Nu-i mare lucru de capul lui, continua Heliade. Pe mine sincer m-a cam luat somnul la el. Poate pentru ca lipseau bunicutele din el, intreba curioasa Scufita? Erau numai puicute una si una pe acolo. Nu, cred ca de la bani. Eu cand vad multi bani ma ia asa cu un cascat. Da de filmu' meu ai auzit? Care, zise Scufita, ala cu zburatul? Da, draga, e o metafora, ca nu zboara nimeni. De fapt, toti merg cu motocicletele. Aaaa, e treaba aia din reclama, adauga Scufita, cu respectul se capata, nu se ia cu forta? Nu, draga, e ceva ezoteric, se rasti Heliade. Ezo...ce?  Ezoteric, rase Heliade. Habar nu ai tu e ce aia. Hai ca ma grabesc la Berlinade. Tu ramai pe aici si pierde vremea. A si stii ceva, eu mai fac si partea a doua si partea a treia. Scufita il privi mirata si apoi zambi: eu le-am bagat pe toate trei intr-un singura.

Heliade ramase cu gura cascata. Nu stia ca se poate asa ceva.

Pentru cei care au simtit ceva ceata si ezoterism citind mica istorioara de mai sus, ea este o parabola. Intlanirea dintre filmul romanesc, reprezentat de cine alta decat Irina Margareta Nistor si filmul american, reprezentat de nimeni altul decat Leonardo Di Caprio. 

Morala: nu poti compara puricele cu elefantul si nici nu iti poti lua zborul cand ai buzunarele doldora de bani. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Terapie pentru crima

Este imbucurator faptul ca tot mai multe filme romanesti incep sa abordeze ideea de a prezenta terapia si semnificatiile acesteia. Ceea ce nu este insa deloc imbucurator este perceptia deformata a acesteia.

Am asistat de curand la vizionarea, in cadrul festivalului Psihanaliza si Film, coordonat de Irina Margareta Nistor, a filmului Terapie pentru crima, in regia lui Kiki Vasilescu, avand-o in rolul principal pe Claudia Pavel, mai cunoscuta publicului larg prin muzica (Cream). Filmul are sens pentru privitor doar daca este inteles ca o scena onirica constituita din mai multe secvente. Adica, mai pe intelesul tuturor, ca un vis visat de protagonista. Visul este insasi definitia unui proiect psihic de implinire a dorintei (nu conteaza daca dorinta e conforma cu realitatea sau absurda). Si cum protagonista avea o dorinta, aceea de a deveni criminal profesionist, visul poate fi o forma de satisfacere (mai mult sau mai putin satisfacatoare) a dorintei. 

Rezulta o insiruire de scene comice, pe alocuri hilare, un lant de dialoguri pseudo-spontane, incurcaturi mai logice sau mai incoerente (ceea ce accentueaza aspectul oniric). Se contureaza o dilema a personajului principal: un criminal profesionist poate fi debutant?

Partea care insa este absolut lipsita de sens, chiar si pentru un vis visat intr-o singura noapte, este insertia terapiei. Intr-un context aparent psihanalitic, in care personajul isi expune liber reflectiile pe o canapea, apar vaci, pisici, razboie si pastile. Cu scopul de a sensibiliza pacienta. Care se afla acolo intr-un demers corectional. Si nu face nici un progres. Intrucat vrea sa ucida.

Goliciunea istoriei personajului, dar si a constructiei sale interioare, nu permite spectatorului sa elaboreze vreo ipoteza cu privire la ucidere. Terapeutul este caricaturizat si constrans de niste clisee, incalcand insa cliseul cel mai important: regula abstinentei.

Terapie nu este despre a face, ci despre a spune. Nu este despre a corecta, ci despre a intelege. 

Si cel mai important dintre toate, terapia nu este o fictiune. Chiar daca filmul este. 

Sa ii uram succes proiectului cinefil si sa speram ca retroactiv se vor intreba fiecare in parte despre sensul celor jucate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina