Terapie pentru crima

Este imbucurator faptul ca tot mai multe filme romanesti incep sa abordeze ideea de a prezenta terapia si semnificatiile acesteia. Ceea ce nu este insa deloc imbucurator este perceptia deformata a acesteia.

Am asistat de curand la vizionarea, in cadrul festivalului Psihanaliza si Film, coordonat de Irina Margareta Nistor, a filmului Terapie pentru crima, in regia lui Kiki Vasilescu, avand-o in rolul principal pe Claudia Pavel, mai cunoscuta publicului larg prin muzica (Cream). Filmul are sens pentru privitor doar daca este inteles ca o scena onirica constituita din mai multe secvente. Adica, mai pe intelesul tuturor, ca un vis visat de protagonista. Visul este insasi definitia unui proiect psihic de implinire a dorintei (nu conteaza daca dorinta e conforma cu realitatea sau absurda). Si cum protagonista avea o dorinta, aceea de a deveni criminal profesionist, visul poate fi o forma de satisfacere (mai mult sau mai putin satisfacatoare) a dorintei. 

Rezulta o insiruire de scene comice, pe alocuri hilare, un lant de dialoguri pseudo-spontane, incurcaturi mai logice sau mai incoerente (ceea ce accentueaza aspectul oniric). Se contureaza o dilema a personajului principal: un criminal profesionist poate fi debutant?

Partea care insa este absolut lipsita de sens, chiar si pentru un vis visat intr-o singura noapte, este insertia terapiei. Intr-un context aparent psihanalitic, in care personajul isi expune liber reflectiile pe o canapea, apar vaci, pisici, razboie si pastile. Cu scopul de a sensibiliza pacienta. Care se afla acolo intr-un demers corectional. Si nu face nici un progres. Intrucat vrea sa ucida.

Goliciunea istoriei personajului, dar si a constructiei sale interioare, nu permite spectatorului sa elaboreze vreo ipoteza cu privire la ucidere. Terapeutul este caricaturizat si constrans de niste clisee, incalcand insa cliseul cel mai important: regula abstinentei.

Terapie nu este despre a face, ci despre a spune. Nu este despre a corecta, ci despre a intelege. 

Si cel mai important dintre toate, terapia nu este o fictiune. Chiar daca filmul este. 

Sa ii uram succes proiectului cinefil si sa speram ca retroactiv se vor intreba fiecare in parte despre sensul celor jucate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina