Pantofii cu cui si izgonirea din Rai

Mi-au picat deunazi ochii pe o poezioara. La prima vedere am intrezarit titlul: Ai grija frate, sora cum te-mbraci. Dornica sa vad la ce anume facea referire avertismentul, am cautat sa aprofundez lectura lirica. Versurile intr-o sonoritate infantila si o rima monotona, cautau cu indarjire acelasi gand:

Ai grijă frate soră cum te-mbraci:/

/:Căci rochiţa ta scurtată nu e binecuvântată

Ai grijă soră dragă cum te-mbraci:/

/:Ai grijă tu soră la pieptănat:/

/:Cu cocul făcut prea mare Nu se stă în adunare

Ai grijă tu soră la pieptănat:/

/:Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/

/:Căci pantofii cu toc cui

Nu-s pe placul Domnului

Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/

/:Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/

/:Cu păr lung şi favoriţi

Nu se stă la pocăiţi

Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/

/:Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/

/:Pentru limba ta odată

Vei fi tras la judecată

Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/

/:Ai grijă frate, soră un’ te duci:/

/:Căci la teatru şi la film

Nu este servici divin

Ai grijă frate, soră un-te duci:/

/:Ai grijă frate soră un-te uiţi:/

/:Căci venirea Sa pe nor

N-o vezi la televizor

Inerent, m-am intrebat care este legatura intre pantoful cu toc cui si placul Domnului?

Rezulta din aceasta poezioara un conflict vadit cu privire la un anume gen de estetica: fara toc cui, fusta scurta si coc la femei; fara par lung, favoriti si pantaloni evazati la barbati. Si o categorie unisex: televizorul. Care este insa legatura dintre acest lirism naiv si religie?
Tot ceea ce exprimam este mediat  de inconstient si de trairile pe care le refulam pe tot parcursul vietii. Aici pare a fi vorba de un sentiment de invidie si de proclamarea, cu functie de compensare, a unui ideal. Dumnezeu isi iubeste numai anumiti copii, pe cei cuminti, care arata la fel si care nu contribuie cu nimic artificial la infrumusetarea si ingrijirea exteriorului, caci virtutea este ceea ce se afla la interior, adica sufletul. Daca daca exteriorul, adica trupul, este uratit, trist, apasat, neglijat, mohorat, sumbru, fara nici o vibratie plina de viata, atunci oare cum ar putea fi sufletul frumos, vesel, ingrijit, senin, curat? 

Cred ca orice credinta autentica are nevoie de un echilibru intre interior si exterior, intre suflet si minte, intre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce simtim de fapt. Clivajul nu face altceva decat sa ascunda adevarul sufletului si sa promoveze o ideologie preluata din afara noastra. 

Imi aduc aminte din scoala de o profesoara de religie extrem de eleganta si de bine ingrijita, cu pantofi cu toc cui, dar cu o tinuta morala impecabila, neafectata de inaltimea tocului de la pantof, care spunea ca ceea ce este frumos si lui Dumnezu ii place. Nu vad cum l-ar putea supara pe Dumnezeu frumosul corpului, mai mult decat l-ar putea supara ura, rautatea, viclenia, ranchiuna etc. 

Ai grija frate, sora  si la ceea ce simti in interiorul tau, caci nu cred ca ar exista vreun Dumnezeu care sa doreasca sa ia prizonier sufletul. Libertatea este insasi esenta fiintei umane. Iar diferentele sunt cele care infrumuseteaza la infinit aceasta lume. Pentru a distinge intre bine si rau este nevoie sa gandim asupra unor lucruri cu propria noastra minte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cele cincizeci de mii de cronici

A fost weekendul indragostitilor. Dar cui sa-i pese de amore si de Cupidon cand in mod brutal le-a luat fata Christian Grey. Inca de saptamana trecuta curg siruri de randuri pe hartie despre deja celebrul si mult controversatul Fifty Shades of Grey. Ca or fi umbre, ca or fi vicii, ca or fi nuante (in functie de traducere), clar este ca sunt cincizeci. Care rapid s-au transformat in cincizeci de mii de cronici despre acest film. Autorea acestor carti, o femeie oarecare ajunsa la criza mijlocie a celor 40 de ani, spunea ca ea a scris ce i-a trecut prin cap, propriile ei fantezii, pentru a-si invinge plictiseala si ca nu s-a asteptat sa aiba atata succes si sa devina atat de cunoscuta. Cred insa ca ceea ce face faimos un lucru este oprobiul si indignarea. Fara a avea pretentii de a fi un roman in sensul decent al scrierilor clasice, cei care l-au comentat si l-au rascomentat l-au transformat intr-unul, dintr-o lectura de vacanta. 

La fel s-a intamplat si cu filmul. Fara a se astepta vreo capodopera, filmul aparea cu pretentiile unui scenariu comercial care spera sa sparga topurile de incasari in preajma Valentine's Day. Valtoarea din jurul lui l-au adus in niste discutii interminabile, intr-o perioada care le apartine prin definitie filmelor aurite ce se pregatesc pentru Oscar. Valuri de oameni s-au scurs catre el sa vada si ei cu ochii lor daca indignarea este justificata, daca depaseste limitele oricaror simturi, daca intr-adevar este un film porno sau macar doar daca e un pic indraznet. S-au dus sa vada daca Christian Grey este sadic, psihopat sau doar sexi. Daca treaba cu bicele e misto sau e vreo grozavie ce merita condamnata. Daca sa plece de acolo cu ideea ca e nevoie de picanterie in viata sau sa-si scuipe in san si sa strige Piei Satana. 

Si ce au gasit acolo in film? Doua personaje care si-au trasat roluri simple. O Ea saraca cu duhul si adesea saraca in cuvinte, caci ramane des cu gura cascata. Saraca si cu hainele, caci poarta aceeasi pereche de ciubote negre groaznice pe tot parcursul filmului. Absolventa de litere, dar in fapt om ca toti oamenii, mai interesata sa traiasca decat sa tot continue sa citeasca prin carti despre viata. Primum vivere, deinde "filosofare". Un El imbracat impecabil, in costume de firma, aratand ca scos din ambalaj. Cu tot ce era nevoie pentru a completa tabloul: casa, masa, masina, telefon, laptop. Toate de ultima ora si moment. A, plus elicopter care aterizeaza pe acoperisul casei unde locuieste. Amandoi dau nas in nas si apoi cauta sa repete acest dat si sa se reintalneasca. Si o camera de joaca plina de nimicuri din astea sado-masochiste. Unde din cand in cand ei se joaca. Cu exceptia ultimei scene din film, care este foarte dura si produce o reactie suficient de buna cat sa spui gata cu joaca, fiecare sa plece la casele lui. 

Filmul arata in sine ca o parodie, oamenii izbucnind atat de des in ras incat ai impresia ca este o comedie. Sceventele de sex se deruleaza pe repede inainte, acceptul picand pe sunet si nu atat de aspectul vizual. Coloana sonora a filmului este foarte buna, muzica fiind foarte placuta. Asteptarea si angoasa anterioara filmului (ca va fi prost, ca va fi porno, ca va fi sadic) produc o anumita tensiune care nu se risipeste pana la final, filmul parand a ramane suspendat in aer. Filmul este in esenta unul oarecare. Mult mai putin controversat si condimentat ca Nimphomaniac. 

Cele cincizeci de mii de cronici apar insa din confuzia realitatii cu fantasma. Daca ar fi bine sa ne dorim si noi asa ceva, daca ar fi frumos sa ne purtam si noi asa, daca asta e iubire, daca e cazul sa ne indragostim de psihopati, daca nu ne ponegrim constiinta acceptand ca unii se iubesc asa.

Filmul si cartile sunt o fictiune. Fantasma este produsul inconstientului. Acolo nu exista nici frumos, nici urat, nici morala, nici estetica. Acolo exista doar scenarii care umplu mintea si ii dau viata. Cand vine vorba insa de realitate, nu ne apucam sa turnam in viata de zi cu zi tot ce ne trece prin minte. Caci daca ar fi asa, ar fi foarte problematic.

Daca insa se intampla sa ne apuce cheful sa experimentam ceea ce ne trece prin minte, atunci ne apartine in totalitate responsabilitatea de a sesiza unde se termina placerea si incepe riscul. Aici nu ne poate ispiti nimeni mai mult decat putem duce, nici deprava mai mult decat vrem, nici educa mai mult decat putem suporta. Ci doar noi insine.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cuvantul care ucide

Am fost intotdeauna o aparatoare indarjita a cuvantului si am sustinut valoarea exprimarii libere a ceea ce simtim si gandim. Cred ca faptul ca avem libertatea de a spune, de a gandi, de a crede este chintesenta speciei umane si miza cea mai inalta a democratiei. A fi liber presupune a-ti putea exprima fiinta in virtutea convingerilor ei, fara a incalca sau a nega convingerile altor fiinte. Nu m-am gandit inca la viteza cu care cuvantul va ajunge sa se confunde cu actul. La momentul la care satira va fi asemenea unei violente de moarte, iar contraargumentul va fi o ploaie de gloante. In psihanaliza numim psihoza aceasta confuzie. In viata de zi cu o zi o numim terorism. 

Ceea ce s-a intamplat ieri la Paris ne inspaimanta. Nu doar prin faptul ca au murit multi oameni in cateva clipe. Pentru ca moartea pare a fi la tot pasul in aceste vremuri de modernitate a spiritului si de performanta a tehnologiei. Ci mai ales prin faptul ca nu vom sti care dintre cuvintele pe care le auzim in fiecare secunda se vor transforma imediat intr-o ploaie seceratoare de gloante. Nu vom sti care mai este sensul propriu si sensul figurat. Nu vom mai sti ce este simbolic si ce este real. Nu vom mai avea nici o limita intre ceea ce gandim si ceea ce facem.

Traim in epoca mai multor Dumnezei. Pentru unii se inalta ode, pentru altii se fac sacrificii, pentru unii se fac fapte bune, pentru altii se ridica rugaciuni la cer, pentru unii se ucide etc. Ne dezicem de cei intru care nu ne regasim si ii hulim prin cuvintele prin care se definesc si care pe noi nu ne descriu. Dar omitem un aspect fundamental: indiferent cine sunt acesti Dumnezei, cei care se inchina lor sunt oameni. La fel ca si noi, din aceeasi lume cu noi, cu un chip asemanator noua. Si daca ne ajuta sa spunem ca aceia care au ucis sunt musulmani, undeva intr-un colt al mintii noastre ne ramane sa ne intrebam: si daca erau ortodocsi nu ucideau?

Din pacate nu incadrarea intr-o anumita credinta iti aduce dorinta de a ucide, ci ura cultivata de-a lungul generatiilor, atat de mare si de adanca incat te orbeste chiar si la lumina zilei. Atat de puternica incat inamicul poate fi oriunde si oricand. Atat de reala incat tine loc iubirii si functioneaza ca un leac de vindecare. 

Propriile lor cuvinte i-au ucis pe acei oameni. Pentru ca cineva le-a luat in sensul lor propriu si le-a confundat cu o alta realitate. Cea in care ceea ce spunem se infaptuieste, ceea ce deseneam se misca, ceea ce gandim ucide. Adica o lumea  a nebuniei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Desteptarea la viata a Mioritei

Balada reprezentativa a transhumantei spirituale a poporului roman, unul transcendental prin definitie, Miorita a cantat si a descantat dintotdeauna o atitudine de pasivitatea interioara si resemnare exterioara, compensata insa prin trufia narcisica a acceptarii conditiei de victima. Avertizat de inocenta oita ca ceilalti doi ciobanasi i-au pus gand rau si vor sa-i faca de petrecanie, ciobanasul isi asuma conditia spirituala destinata pierii contrar oricarui simt de autoconservare. 

Sa spuneam ca ceea ce este relevant cultural pentru un popor, arta acestuia, este puternic impregnat in psihicul acestuia si rasuna in ecou de fiecare data cand atingem acea coarda sensibila. Mai mult, 45 de ani de dictatura au finisat pana aproape de nebunie ideea ca altul se ocupa de tot, este stapan peste viata ta din afara, dar si peste cea dinauntru. Mintea ta, ochii tai, gandurile tale, glasul tau, corpul tau ii apartin si la cererea lui se supune oricarui oprobiu sau oricarei solicitari masochiste. 

Fuga in fantezia unei inmiresmate uniuni maritale cu stelele si luna nu poate decat un refuz al luptei pentru viata. Demnitatea acceptarii unui destin fatidic, predeterminat, nu poate fi decat un act de suicid. Injosirea libertatii de viata in fata unei libertati in moarte nu poate fi decat o renuntare. 

Am asistat insa ieri la un fenomen social de proportii. Dupa ani lungi de pasivitate, resemnare, dezinvestire, dezradacinare, oamenii s-au regasit pe ei insisi, si-au regasit apartenenta, cultura, dorinta de a-si exprima opinia si m-ai ales si-au regasit libertatea de a alege ei insisi si nu de a primi ceea ce urma sa vina pur si simplu.

Dupa o lupta plina de violenta prin lipsa oricarui continut, o lupta goala, oamenii au venit si au pus ceva inauntru, au umplut golul care s-a adancit in ultimii ai. Au pus speranta, furie, incredere, dorinta, bucurie, indignare. Au pus cuvinte, au pus urale, au ridicat bratele, au format cozi lungi si au asteptat cu rabdare. 

Sa fie in sfarsit momentul trecerii de la imaginea narcisicului pervers care se pune in slujba puterii pentru propria confirmare? Sa fie acesta in sfarsit momentul asumarii libertatii, care presupune ea insasi o atitudine activa, o reflectie continua, o gandire flexibila, si mai ales o identitate? 

Si cel mai interesant este ca cei care au dat impulsul acestei miscari de renastere sunt cei care au devenit straini prin debarcarea lor, care si-au parasit tara, care si-au abandonat cultura aparent. Se pare ca nu este chiar asa. Se pare ca nu spatiul unde traim ne defineste, ci ceea ce purtam inauntrul nostru. Oriunde am fi, daca stim cine suntem, ne putem exprima in adevar si in certitudinea ideilor noastre. 

Ramane un singur lucru dificil: asumarea libertatii este foarte grea. "Most people do not really want freedom, because freedom involves responsibility, and most people are frightened of responsibility." Sigmund Freud

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tirania gurii flamande

Nu este pentru prima oara cand aud ca angajatii unui celebru lant de clinici medicale din Bucuresti (si nu numai probabil) sunt supusi unor abuzuri greu de imaginat. Insa ce m-a suprins este faptul ca desi abuzul este din ce in ce mai mare, nu exista nici o reactie vehementa din partea celor umiliti constant. Pe scurt, ca sa va faceti o imagine mai clara, acesti angajati lucreaza si cate 11 sau 14 ore, timp in care au o singura pauza de 10 minute. In rest nu au voie la toaleta, nu au voie sa manance, nu au voie sa se miste. In fata lor este permisa doar prezenta unui pahar cu apa, care daca se goleste, nu se stie exact cum poate fi umplut la loc din moment ce nu pot parasi spatiul unde isi desfasoara activitatea. Angajatele de la receptie trebuie sa fie in permanenta aranjate, machiate, rujate si cu zambetul pe buze. In plus, in urma ultimei reglementari interne, ele nu mai au scaune si trebuie sa stea in picioare pe durata intregii ture de lucru. Atitudinea superiorilor este una de continua injosire si umilire, iar daca ceva nu merge asa cum ar trebui este vina angajatilor. Acestia nu fac nimic bine, nu merita nimic bun, nici macar sa stea jos, sa bea apa sau sa manance. Lunar, pleaca foarte multi angajati in urma stressu-ului imens la care sunt supusi. Cei mai multi au diferite probleme de sanatate, de la dureri de spate, de picioare, caderea parului, scadere in greutate, etc. Angajatii sunt supusi in mod constant la tot felul de evaluari unde trebuie sa retina cantitati uriase de informatie, iar la prima greseala sunt dati afara. 

Cum functioneaza un astfel de sistem cu mare succes?  Caci lantul este extrem de prolific. Metaforic vorbind, un astfel de sistem este precum o gura flamanda. Are capacitatea de a atrage napastuiti si de a-i seduce prin dorinta de a-i gazdui intr-o casa de vis. O data intrati insa in incinta acestei guri flamande, cei multi plini de speranta unui viitor mai bun se vor trezi intr-o casa a groazei unde domneste teroarea. Abuzul se bazeaza pe devalorizarea fiintei umane, celula cu celula, atom cu atom, pana cand insusi individul se considera un nimic. Pana cand el insusi devine recunoscator pentru niste firimituri si constient ca daca paraseste mana care il loveste, va muri de foame. Abuzul se bazeaza pe distrugerea sperantei, pe zdrobirea autonomiei si pe infrangerea oricarei libertati. Gandirea este incremenita, dorinta nu mai exista, speranta este moarta, iar zilele devin un cosmar ce se repeta la nesfarsit. 

Cum se iese dintr-un astfel de sistem? Foarte greu. Si inca si mai grea este recuperarea, pentru ca si cei care ies sunt sleiti de puteri si ingroziti de ceea ce va urma. 

Cum se face ca in anul 2014 acesti oameni nu se pot uni intr-o cauza comuna juridica pentru a cere socoteala angajatorului pentru abuzurile sale? Pentru ca frica a patruns pana in maduva oaselor anihiland orice drept la o viata decenta. Pentru ca teroarea a sters orice sansa de a gandi lucid si de a actiona in consecinta. Pentru ca 45 de ani de tiranie nu au pierit inca in interiorul nostru si ecoul lor ne face sa fim supusi, sa fim recunoscatori, sa fim loiali, sa fim urmasii dictatorului. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Nu mi-e frica, nu mi-e frica de Bau Bau

Zilele acestea, asa cum se intampla in fiecare an, exista foarte multe controverse cu privire la Halloween. Ca este o sarbatoare pagana, ca ne face urati, ca ne face copiii urati, ca se opune esteticii umane in viziunea ei renascentista (desi din punctul acesta de vedere Tudor Arghezi a inventat Halloweenul atunci cand a propus estetica uratului si zgarmanatul in bube, mucegaiuri si noroi), ca ne strica credintele si mai ales ca ne departeaza de frumos.

Asa ca sa le luam una cate una pe rand. Nimic din ceea ce exista in afara noastra nu poate fi negat si interiorului nostru. Toti monstrii, vrajitoarele, diavolii, toate personajele horror sunt parti din nou pe care nu le putem tolera pentru ca sunt inspaimantatoare sau inacceptabile si le proiectam in exterior, transformandu-le in parti straine de noi. A imparti lucrurile si oamenii in bune si rele inseamna a oscila intre idealizare si persecutie, adica o pozitie specific infantila cand nu poate exista decat bun si frumos versul rau si urat. A accepta ca in noi exista atat una cat si cealalta poate fi dureros si poate produce frustrare, dar cu siguranta ne vom simti mai intregi. 

Toate aceste personaje fantastice care ne bantuie in diverse feluri (vise, filme, carti, povesti, imagini etc) ne ajuta sa intoarcem la noi ceea ce odinioara am izgonit pentru ca nu stiam cum sa il gazduim. Ne fac posibila apropierea de ceea ce ne sperie, de ceea ce ne ingrozeste si ne permit un control suficient de bun asupra angoasei produse de ceea ce este infricosator. Pentru ca ceea ce ne infricoseaza este ceea ce nu putem recunoaste, ceea ce nu putem numi, ceea ce nu putem gandi, ceea ce nu putem explica. 

A te costuma inseamna a te pune in pielea unui personaj si a-i imprumuta caracteristicile pentru putina vreme, suficient insa cat sa intelegi cum este sa fii acel personaj. Si mai ales cat sa il faci sa fie familiar pentru tine, astfel incat data viitoare cand va veti mai intalni nu va mai reprezinta o amenintare ambigura, ci o figura binecunoscuta. 

A interpreta un personaj inseamna a iti putea folosi imaginatia in scopul jocului. A te preface ca, a-ti imagina ca esti, a te deghiza in...adica a cunoaste foarte bine diferenta dintre fantezie si realitate. Daca exista cea mai mica indoiala cu privire la aceasta diferenta, este foarte usor de confundat o fantasma cu un fapt real, un machiaj cu o trauma adevarata, un personaj cu o fiinta reala, 

Sa nu ne prefacem dezgustati de ceea ce exista deja in fiecare dintre noi. Sa nu ne prefacem uimiti ca am creat felurite cai de ne uita la noi insine. Sa nu rusinam de bucati din noi insine, ci macar o data pe an sa le lasam sa stea la masa cu noi. 

Si ceea ce imi vine in minte este o carte care se numeste Mumia de la masa din sufragerie, scrisa de Jeffrey Kottler si Jon Carlson. Si inca ceva, un film de mare finete a traversarii dintre interior spre exterior, Hide and Seek (De-a fata ascunselea) cu Robert de Niro si Dakota Fanning (2005, in regia lui John Polson).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Pasiunea de a uri

Cronica unei meci de fotbal: Romania-Ungaria

16.00 Atmosfera de razboi. Elicopterele zbarnaie neincetat patruland aerul imbacsit deja de iminentul pericol. La fiecare colt un politist pazeste vigilent trecatorii asteptand sa se potriveasca cu profilul anticipat al vandalului. 

18.00 Jandarmi imbracati precum testoasele Ninja invadeaza strazile si se revarsa catre stadion. In aer pluteste acel ceva care va exploda curand. Este prea multa alerta menita sa pazeasca angoasa furibunda care sta sa tasneasca. 

18.30 Valuri de huiduieli se intrepatrund cu inaltul cerului. Invelisul stadionului pare plapand in incercarea sa de a cuprinde gurile flamande de a cere socoteala dusmanului de moarte. Nu este nimic imbietor in ceea ce strapunge aluminiul si ademeneste pe cei ce stau inca la filtrele de paza sa fie controlati. Se cauta orice ar putea deveni potential periculos: monede, brichete, sticlute, cutiute si alte cele. Nu se cauta insa si sufletul. El poate deveni o arma letala.

18.45 Stadionul este plin ochi si fierbe deja in suc propriu. Nimeni nu priveste spre teren. Toti ochii sunt atintiti spre dusmanii de moarte, inghesuiti toti intr-un tarc si purtand cu indarjire mainile in aer pentru a incanta cuvinte ce injunghie mintea. "Afara, afara cu ungurii din tara" se aude din mai multi plamani decat ar fi fost de crezut. Fetele copiilor privesc nedumerite. Cine sunt acest unguri si de ce trebuie sa-i dam afara din tara? Dar de ce i-am primit la noi daca nu-i vrem? Si mai ales cu ce ne-au gresit asa de tare incat sa-i improscam cu scuipati otraviti in speranta ca vor pica pe loc. 

18.55 Se intoneaza imnul Ungariei. Fluieraturi si urlete acopera notele muzicale imposibil de descifrat. Doar pieptul dusmanilor imbracati in negru, cu ochii patrunzatori iesind bulbucati din cagulele fioroase, se incapataneaza sa cante. 

18.57 Imnul Romaniei. Urlete se transforma in vocale incarcate de patriotism. De data aceasta este randul celor imbracati in negru sa sfideze gravitatea muzicala. Se intorc cu spatele si ridica degetul mijlociu pentru a strapunde tonul inflacarat al tribunelor. Oamenii din tribune parca iau foc. Din nou se aude acelasi indemn "Afara, afara cu ungurii din tara". Copiii aceia nedumeriti se simt datori sa preia si ei impletirea limbii parintilor. Si sa strige cat ii tin glasul niste cuvinte goale. Fara sens. Ura se transmite fara explicatii. Ea este un dar otravit, care nu se refuza. Ea este o datorie.

19.00 Incepe meciul. Cei imbracati in negru isi iau avant si se arunca asupra gardurilor care ii separau de restul. Imping fara mila paznicii, calca totul in picioare si se reped asupra oamenilor vecini cu ei. E momentul lor. E timpul distrugerii. Ura trebuie hranita. Copii cu priviri ingrozite luati pe sus de mame si tati alearga disperati inapoi. Ce-or avea cu noi se gandesc inspaimantati copiii? Dar oamenii in negru nu-si iau ragaz pentru reflectii de onoare. Continua sa ingroape pamantul sub picioare, iar oamenii se dau inapoi pana cand metrii patrati devin neincapatori. 

19.02 Cativa barbati se opresc din fuga si isi umfla pieptul. "Haideti pe ei, sa le tinem piept nenorocitilor, sa-i omoram" se aud cateva glasuri barbatesti. Cele doua multumi se cauta reciproc acum pentru o imbratisare a urii. A fost dragoste la prima vedere.

19.03 Alti oameni in negru. Cei cu scuturi si casti. Si niste spray-uri care sting privirile fioroase ale dusmanilor si ii imping la loc in tarc. Acolo rup scaunele si le arunca peste cei care le-au strivit imboldul. 

19.10 Meciul a inceput de minute bune, dar nimeni nu se poate uita. Toti stau cu ochii pe bucatile care zboara prin aer. Peste o balustrada cade un om. Tribunele incep sa cante. " Saruta-ti copile parintii si fratii si hai sa mergem la razboi". 

Si restul e tacere. Caci razboiul incepuse deja. Ura si-a spus cuvantul tacut si a zdrobit inca o data granita respectului si a umanitatii. Ce ipocrizie. Meciul a inceput cu o tablita pe care scria No to racism. 

Cand vom spune NU urii? Cand vom inceta sa mai existam pentru ca ne-am calcat in picioare la un meci de fotbal?
 Pentru ce ne razboim? Pentru pamant si pentru sangele care a imbuibat pamantul. 

Pamantul e liber, iar sangele s-a uscat de mult. Traim intr-o lume libera, nu este nevoie sa ne uram pentru a respira. Aerul e destul pentru toti.

Si acei copii care au privit siderati spectacolul urii, ei ce vor fi inteles?

Ca oamenii au dusmani de moarte alti oameni. Si ca nu se vor opri pana nu se vor ucide unii pe altii. Si daca nu vor putea ajunge unul la gatul celuilalt, isi vor ucide sufletele obligandu-le sa urasca pana cand vor uita ce este iubirea. 

Epilog: Spectacolul din Arena Nationala in 2014 nu este cu nimic diferita de cel din Colloseumul Romei Antice. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina